După 23 August 1944, majoritatea forțelor politice au susținut necesitatea revenirii țării la cadrul de dezvoltare democratic. Decretul nr. 1626 din 31 august a repus, parțial, în drepturi „Constituția din 1923”. Dar, înțelegerile secrete între Marile Puteri au decis altfel soarta României.
La 9 octombrie 1944, în cadrul unei întrevederi la Moscova, Churchill a propus lui Stalin și a obținut din partea sa împărțirea Europei de Est și Sud-Est în sfere de influență, după cum urmează:
Soarta a milioane de locuitori a fost astfel decisă printr-un simplu petic de hârtie cu câteva socoteli. Adevăratul partaj al Europei în sfere de influență își are originea încă în înțelegerea de la 1943. În cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Ialta (februarie 1945), aproape muribundul președinte american Roosevelt a acceptat toate cererile sovietice. O scrisoare a premierului britanic către Stalin, din 29 aprilie 1945, a recunoscut interesele predominante ale U.R.S.S. în Bulgaria și România.
România a fost ocupată, după evenimentele din luna august 1944, de Armata Roșie, care a devenit garantul transformării țării într-un satelit sovietic. Încălcând în mod brutal drepturile și libertățile omului, suveranitatea națională, sovieticii au trecut la intimidarea populației și armatei române. Au avut loc jafuri, violențe, furturi, devastări, rechiziții de animale, mijloace de transport și bunuri mareriale. În ciuda a numeroase proteste oficiale au fost deportați în Uniunea Sovietică cetățeni, soldați, ofițeri români, și locuitori de origine germană. Pentru a ocupa întreaga Românie și a trata cu aceasta de pe poziția de forță, guvernul sovietic a tergiversat cât mai mult posibil încheierea armistițiului cu țara noastră.
Delegația română însărcinată cu semnarea armistițiului a sosit la Moscova la 4 septembrie 1944, dar a fost primită de ministrul de externe Molotov abia peste șase zile, când textul acordului era deja stabilit de către sovietici. În cadrul contactelor oficiale nu s-a acceptat nici o sugestie din partea reprezentanților români. Convenția de armistițiu, fiind de fapt un veritabil dictat, un instrument în mâna U.R.S.S., pentru a-și impune voința în România, și față de care Marea Britanie și Statele Unite ale Americii nu au schițat nici un gest de dezaprobare. Armistițiul a fost semnat, în numele coaliției antihitleriste de mareșalul Rodion Malinovschi. România a fost considerată un stat învins și nu unul care a ieșit din război grație efortului propriu, nefiindu-i recunoscut statutul de cobeligerant. Deși, bilanțul participării României la războiul antihitlerist o plasează pe locul patru în cadrul Națiunilor Unite, efortul de război propriu cifrându-se, în plan economico-financiar, la 1.200.000 dolari S.U.A., cursul anului 1938. Au acționat 37 de divizii, reprezentând toate armele. Au fost forțate 12 cursuri de apă și 20 masive muntoase. Au fost eliberate 8.717 localități.
Ea a fost obligată să întrețină armata sovietică de ocupație, ceea ce a semnificat un efort financiar de 2 miliarde de dolari S.U.A., cursul anului 1944-1945. De asemenea, țara noastră a fost obligată la plata în șase ani a unor uriașe despăgubiri de război, cifrate la 300 milioane de dolari, în: mărfuri-cereale, produse petroliere, mașini, lemn, vase maritime și fluviale. S-a recunoscut faptul că România a ieșit din război doar la 24 august 1944. S-a prevăzut, totodată, anularea Dictatului de la Viena din 1940, iar nord-vestul Transilvaniei a trecut sub administrația provizorie a Armatei Roșii. Granița româno-sovietică a fost restabilită pe Prut, așa cum se înfățișa la 28 iunie 1940, Basarabia și Bucovina au rămas ocupate de Uniunea Sovietică, populația din aceste zone fiind supusă, din nou, exceselor rusificării forțate.
În ultimele patru luni ale anului 1944, la conducerea țării s-au perindat două guverne conduse de generalul Constantin Sănătescu. În ciuda eforturilor ale de a repune în vigoare „Constituția din 1923”, executivul s-a confruntat cu consecințele ocupației trupelor sovietice. Moldova și nord-vestul Transilvaniei se aflau sub administrația militară a U.R.S.S. S-a intensificat procesul de penetrare, de către comuniști, a aparatului de conducere a țării, prima treaptă către preluarea întregii puteri politice. Comuniștii au stabilit cu sprijinul Moscovei toate actele politice ale guvernelor Sănătescu și Rădescu. La 12 octombrie P.C.R. și P.S.D. au părăsit Blocul Național Democratic. Cele două partide au pus bazele unei noi coaliții politice, Frontul Național Democrat, sub masca căruia s-a pregătit ascensiunea la conducerea țării a comuniștilor. În noul guvern Sănătescu au intrat Petru Groza ca vicepreședinte, Teohari Georgescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Ministerul Comunicațiilor, Lucrețiu Pătrășcanu la Justiție, Ștefan Voitec la Educația Națională.
La 6 decembrie 1944 s-a constituit un nou guvern condus de generalul Nicolae Rădescu. În ianuarie 1945 Gheorghe Gherghiu-Dej, în calitate de ministru al transporturilor a făcut o vizită la Moscova unde a primit instrucțiuni pentru intensificarea luptei comuniștilor români pentru a prelua puterea. La 24 februarie 1945 a sosit la București adjunctul ministrului de externe sovietic Andrei Ianuarevici Vâșinski. Acesta a cerut regelui Mihai, în termeni violenți, demiterea generalului Rădescu și formarea unui nou guvern al Frontului Național Democratic.
La refuzul regelui, ce nu avea nici un motiv constituțional de a-l înlocui pe prim-ministru, s-a trecut la măsuri de intimidare. La una dintre întrevederi, depășind unele dintre cele mai elementare reguli diplomatice, acesta a bătut cu pumnul în masă, cerând imperios monarhului demiterea guvernului, iar la plecare a trântit ușa cabinetului încât a căzut tencuiala din jurul tocurilor. Cu ocazia unei alte audiențe, la afirmația regelui că la Conferința de la Ialta s-a hotărât ca popoarele din sud-estul Europei să-și decidă singure soarta, Vâșinski i-a ripostat brutal lui Mihai, declarând în mod cinic că: „Ialta sunt eu”.
Impunerea la 6 martie 1945 a guvernului Petru Groza a marcat instaurarea la putere a regimului comunist. El a inaugurat, prin politica sa, drumul către lichidarea oricărei forme de opoziție democratică, a drepturilor și libertăților cetățenești.
Acest guvern care s-a autoproclamat apărător al democrației și cuceririlor revoluționare ale poporului, a suprimat, în mod treptat și drastic, libertatea presei, interzicând ziarele de opoziție, a impus legea epurării aparatului de stat (30 martie 1945) a creat tribunalele populare și a organizat lagărele de deținuți politici. S-au pus și bazele primelor Sovromuri, oficial societăți miste româno-sovietice, de fapt instrumente de exploatare și control economic a țării noastre și a resurselor sale naturale de către U.R.S.S.
În aceste condiții, ambasadorul la Moscova, Averell Harimann, i-a propus lui Molotov ca S.U.A. și Uniunea Sovietică să dezbată situația din România. În același timp, au avut loc în țară contacte între oamenii politici în vederea realizării unui guvern reprezentativ. La 19 august 1945, diplomații britanici la București au avertizat pe rege că nu recunosc guvernul Groza. Astfel, regele Mihai, după ce a înaintat o notă Comisiei Aliate de Control în legătură cu poziția sa față de guvernul Groza și a refuzat să ia parte, alături de membri executivului, la parada și festivitățile din ziua de 23 August 1945, a încetat să mai aibă contacte cu guvernul și să ratifice decretele sale. Aceasta este cunoscută în istorie sub numele de greva regală. Monarhul a sperat, așadar, că prin actul său să provoace demisia guvernului Groza, nerecunosut de Marea Britanie și S.U.A. A fost una din ultimele sale încercări de a se opune comunizării țării, neștiind însă că acordurile secrete între Marile Puteri plasaseră deja țara noastră în sfera de influență sovietică (90%).
La 8 noiembrie 1945, cu prilejul zilei onomastice a regelui, a avut loc, la București, în Piața Palatului Regal, cu participarea a peste 150.000 de persoane, în marea majoritate tineri, prima mare demonstrație anticomunistă. Ea a fost organizată, totodată, de tineretul din P.N.L., P.N.Ț., ca o manifestare de simpatie față de Regele aflat în „grevă” la Sinaia, și protestul hotărât față de politica guvernului Groza. Grupuri de provocatori comuniști s-au amestecat însă între demonstranți. Apoi, camioane ale Poliției și detașamente înarmate ale comuniștilor au intrat în plin în mulțime, provocând numeroase victime. Sub pretextul „apărării Ministerului de Interne” s-a tras cu mitraliera de la ferestrele acestei instituții. S-au operat peste 1.000 de arestări. Presa comunistă s-a dezlănțuit împotriva participanților etichetându-i „fasciști, asasini, reacționari” și a cerut dizolvarea partidelor opoziției și arestarea conducătorilor lor.
Evenimentele din România au fost dezbătute și la reuniunea miniștrilor de externe ai S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie din 11 septembrie – 2 octombrie 1945 și respectiv 16-26 decembrie 1945. S-a decis să se ceară Bucureștiului: 1) reorganizarea guvernului prin includerea unor reprezentanți ai P.N.L. și P.N.Ț.; 2) organizarea de alegeri libere.
La 6 ianuarie 1946, prin decret regal au fost numiți în guvernul Groza, Mihail Romniceanu, din partea P.N.L., și Emil Hațieganu, din partea P.N.Ț. Greva regală a încetat. Peste o lună, guvernul român a fost recunoscut de guvernele occidentale.
Având și girul tacit al străinătății, guvernul Petru Groza s-a lansat într-o campanie fără precedent împotriva opoziției. Procesele politice din anii 1946-1947 au constituit o nouă etapă a prigoanei comuniste în România.
În 1947, regele Mihai era unicul obstacol în calea deplinei comunizări a țării. În același timp, România era, în 1947, singura țară din zonă ce mai păstra instituția Monarhiei.
În noiembrie 1947, regele a fost invitat la Londra, la căsătoria prințesei Elisabeta (viitoarea Regină Elisabeta a II-a) cu prințul Philip de Grecia. Regele i-a vorbit lui Groza despre invitație, dar rămâne mirat de reacția lui: „ – Trebuie neapărat să mergeți. Altminteri, lumea o să creadă că sunteți ținut prizonier” – și altele de același fel.
Era un mod nou de a gândi lucrurile, Regele nu reușea să se familiarizeze. De ce să fie ținut prizonier? Care lume?
La plecarea spre Londra, de la Băneasa, la aeroport erau de față toți membri Guvernului, cu zâmbetul pe buze, afabili.
Groza spera să nu se mai întoarcă în țară. I-ar fi fost mai simplu să spună că a părăsit țara dintr-un motiv sentimental, că a dat dovadă de lipsă de înțelegere pentru momentul greu pe care îl traversează țara. Întoarcerea a însemnat pentru ei o lovitură pentru că le-a îngreunat misiunea ce li se încredințase de la Kremlin.
Pe lângă festivitățile din capitala britanică, la care a luat parte Regele, a purtat o serie de tratative cu unii oameni politici ca Winston Churchill, Clement Atlee, ambasadorul S.U.A. la Londra. Unii l-au sfătuit să se întoarcă în țară, alții dimpotrivă să rămână în străinătate și să formeze un guvern în exil.
Mihai s-a întors în țară la 21 decembrie 1947, dar s-a bucurat de o primire foarte rece din partea membrilor guvernului. Planul înlăturării sale fusese stabilit deja de către comuniști, iar unele ministere cheie erau deja în mâna acestora. În toamnă, Ana Pauker fusese numită Ministru de Externe, iar la 24 decembrie 1947 Emil Bodnăraș, Ministru al Apărării Naționale.
Pentru Crăciun Regele și Regina-mamă, Elena, s-au dus la Sinaia. Acolo urma să fie pregătit și „Mesajul” către țară pentru noaptea de Anul Nou.
În ziua de 29 decembrie 1947, Groza îl roagă să vină urgent la București, fiindcă are de discutat o chestiune de familie. Mihai spera că urma să se abordeze problema căsătoriei sale cu Ana de Burbon-Parma, membră a familiei regale a Danemarcei, pe care o cunoscuse la Londra.
În 30 decembrie Regele și Regina-mamă, Elena, ajung la casa din șoseaua Kiseleff, unde în scurt timp s-a prezentat Groza, însoțit de Gheorghiu-Dej.
Groza, pe buze cu un zâmbet jovial spune: „- Am venit să discutăm despre un divorț amiabil”.
Neînțelegând ce vrea să zică, Regele l-a întrebat: „ – Despre ce divorț e vorba?”
Atunci, Groza a început să se încurce într-un șir lung de explicații: că momentul politic e foarte grav; că marile puteri așteaptă; că nu mai e nevoie de monarhie; că monarhia împiedică democratizarea țării … și așa mai departe.
După ce a încetat încâlcita lui explicație, i-a întins o hârtie, pe care Regele a luat-o și a citit-o la repezeală și când a înțeles despre ce este vorba, a protestat, cu atât mai mult cu cât i se cerea acordul pe loc.
Regele i-a spus lui Groza și însoțitorului său că nu poate da răspunsul pe loc, că într-o chestiune ca abdicarea trebuie întrebată țara, ea fiind singura în drept să hotărască dacă este cazul sau nu să modifice Constituția. I s-a răspuns că nu e timp pentru astfel de subtilități. „ – Țara a fost învățată să vă iubească, a adăugat Groza. De acum o s-o învățăm să ne iubească pe noi”.
Regele cere să i se dea documentul, ca să-l citească în liniște și s-a retras în biroul său. I-a chemat pe Negel, Mareșalul Curții și pe Ioanițiu – secretarul personal care se aflau în casă și așteptau pe culoar pentru a putea lua legătura. Alarmați, i-au comunicat că firele telefonice au fost tăiate, că garda Palatului a fost arestată și înlocuită cu soldați din alte regimente și că sunt ținta unor trupe de artilerie gata în orice moment să tragă.
Atunci Regele a înțeles că nu se mai poate face mare lucru.
A citit documentul și s-a întors în salon. A încercat să trateze cu cei doi în termeni raționali dar n-a fost chip să se înțeleagă. Au recurs la șantaj. I-au comunicat că, tergiversându-se semnarea actului, locuitorii Bucureștiului își vor da seama că aici se întâmplă ceva deosebit, iar ei, membri Guvernului, adică și comuniști, vor fi nevoiți, pentru a contracara orice formă de opoziție, să execute peste 1.000 de studenți dintre cei care fuseseră arestați la manifestația din 45 din timpul grevei regale. Destul de mulți aparțineau diferitelor partide politice. Arestările fuseseră operate treptat, iar prilejurile de lichidare a opoziției din rândurile tineretului se iveau des, căci manifestările anticomuniste se țineau lanț. Acesta a fost șantajul principal: viața celor peste 1.000 de studenți. Apoi, deodată, Groza i-a spus Regelui că în legătură cu el există anumite dosare, pe care, la rigoare, le vor face publice. Spuneau că se aflau în posesia unor dosare particulare. Acest al doilea șantaj nu-l interesa pe Majestatea Sa. Dacă ar fi ținut să afirme ceva trebuiau să administreze și probe. Dacă ar fi avut cu adevărat ceva de spus, s-ar fi grăbit s-o spună, n-ar fi așteptat cine știe ce moment prielnic.
Dar era vorba de asasinarea unui mare număr de tineri. Viața lor fusese pusă în mâinile sale, nu putea să-și ia o asemenea răspundere față de țară. Nu putea să conceapă că niște vieți omenești sunt în primejdie. Uciderea celor o mie de tineri îl tulbura și numai ca amenințare.
După ce a trebuit să semneze acel lucru, în fine, acel document, Groza, cu un zâmbet larg și iarăși jovial, crezând că face o glumă foarte reușită, s-a apropiat de Majestatea Sa, rugându-L să-i pipăie vestonul în dreptul buzunarului: „ – Pipăiți!” și avea pistolul în buzunar.
Prof. Liviu Sabău
