Obsesia pentru putere

Alexandru Bătinaș, psiholog

Este greu să iubești un alt om câtă vreme frica de un om mai puternic decât tine există în plan inconștient. Ne alegem uneori partenerii de viață ca forme ideale și mai puternice decât noi, îi seducem prin gesturi mimetice de iubire (așa se face – așa se vede în filme) spre a-i atrage și a intra în posesia lor ca obiect, astfel încât să devenim noi cei mai puternici. Aici stau deghizate în haine de “frumos”, “admirație” și “bune intenții”: Invidia, Lăcomia și Gelozia. Te iubesc ca să ma iubești asa cum te iubesc eu. Și când partenerul nu mai stă, “copilul” interior poate înlocui obiectul asupra căruia să am puterea. Această nevoie de putere vine dintr-o lipsă de putere într-un “atunci și acolo”. Credința că un om mai puternic este un om care poate să ma “omoare”, pleacă de la interacțiunile copilului cu mediul și reacțiile adulților semnificativi (furie, violență, abuz) și astfel încep să construiesc o personalitate în care invidia, lăcomia și gelozia încep să existe ascunse și deghizate, pentru că nu am avut loc să fiu și EU cel Puternic, Suficient si Încrezător. Părinții au căutat să rămână doar Puternici și cu Dreptatea. EU Invidios – nu suport ca alții să fie mai puternici decât mine pentru că mă simt amenințat de puterea lor care m-ar putea “omorî”, părinții considerau cererile mele ca prea mult și deranjante. EU Lacom – nu suport sa împart pentru că mă simt amenințat să nu primesc și asta m-ar “omorî”, părinții mă respingeau și mă criticau în comparație cu alt copil. EU Gelos – nu suport să existe un altul mai bun și mai iubit pentru că mă vor părăsi și singurătatea mă va “omorî”. Și atunci când aceste EU-uri ajung să fie părinți și să capete puterea prin lipsa reală de putere a copilului… totul se transmite mai departe, transgenerațional. Umilirea celuilalt este o formă de a câștiga puterea și aceasta este prezentă și în forma bullyingului. Se caută astfel să se anihileze acel agresor care există deja în plan psihic și în real, în viața copilului de acasă. Iar prin câștigarea unui alt război, acesta se asigură că poate răzbate și viața poate să continue pentru el. Agresivitatea asupra copiilor ca formă de “educație” și supunere a fost foarte prezentă în istoria noastră și era o formă prin care adultul se asigura că își va păstra rolul de putere fără nicio amenințare din partea urmașilor, rol de putere care-l asigura că scapă de toate angoasele copilăriei – în care chiar viața le era amenințată de un tată sau o mamă crudă și razbunătoare. Această formă o putem găsi de la Gea și Uranus (ucis de Cronos, fiul lor, cu o seceră scoasă din sân) – Cronos cu Zeus și până la Oedip, care și-a ucis tatăl fără să știe cine este, ca formă de aparare, același tată care l-a aruncat pe un deal atunci când era copil, de teama unui blestem în care propriul fiu îl va ucide. În anul 1500, în Anglia se promova biciuirea, în 1642 in America exista o pedeapsă capitală pentru copiii neascultători; un rabin polonez în timp ce își biciuia elevii, afirma: “În fiecare persoană există un duh bun și un duh rău. Duhul bun are propria sa locuință, care este capul. Așa are și duhul rău și locul este acolo unde ești biciuit” – Levin, 1929. De ce își agresează părinții copiii? Pentru că aceștia sunt mai mici, lipsiți de putere și astfel toate dorințele și răutățile înconștiente nerealizate pot ieși acum într-un spațiu în care părintele nu riscă să fie “anihilat” așa cum risca în copilăria sa dacă se răscula împotriva propriilor părinți care-l agresau. Aici mai este important să aducem două aspecte în discuție: unele experiențe sunt obiective, faptice, iar altele sunt subiective. Un părinte este abuziv obiectiv atunci când chiar există un abuz în real și este abuziv subiectiv atunci când copilul interpretează pe baza trăirilor interne un gest, o vorbă. Un copil este un “monstru” faptic obiectiv atunci când face o faptă “monstruoasă” în real, un copil este un “mostru” subiectiv, atunci când părintele îl resimte așa pe baza experiențelor interne ale copilăriei pe care le proiectează pe copil. Suntem cu toții în căutarea unei puteri care să ne “scape” de durerile și fantasmele din trecut, dar până nu le înțelegem-integrăm-neutralizăm, prin negociere-comunicare-iubire, acestea vor amenința constant, indiferent de cât de puternic este rolul în care credem că ne aflăm. Si pentru ca această amenințare să înceteze, vom intra constant în conflicte de putere: femei cu bărbați, bărbați cu bărbați și femei cu femei, oameni. “Recunostința contracarează, în cea mai înțeleaptă manieră, distrugerile cauzate de invidie. Generozitatea atacă lacomia și Compasiunea învinge gelozia.” Joseph H. Berke (Vrajitoare, Giganți și Oameni înspaimantatori). Un alt aspect important pentru adultul părinte este acela de a-și accepta degradarea, pierderea forțelor, a puterii care l-a ținut departe de toate aceste frici ale copilăriei și investirea puterii în cel care urmează. De ce nu ne dăm voie să fim vulnerabili? De pericol real într-un „atunci si acolo”, fantasmat într-un „aici și acum”.