Copilăria de odinoară, la vremea Ignatului

Mă dădeam eu mare, cândva, pe la colegi și prieteni cum că – vezi Doamne – „gata cu carnea!”, gata cu “ororile” gastronomice! Caltaboşul, sângeretele şi chişca, ciolanul afumat, “unghiile” toba, cârnaţii: Adio! Gata cu clisa şi cu sarmalele, stop la pita cu unsoare care, din copilărie mi s-a imprimat cred la nivel celular în mine, atât de mult îmi plăcea! În fine, gata cu toate, mi-am zis eu într-o bună zi, însă după un chinuitor interval de timp care a durat vreo 20 de ore, am capitulat. M-am predat definitiv şi am jurat că nu mai gândesc inepţii şi nu mai promovez în viaţa mea ceea ce spun alţii, ci ceea ce simt şi vreau eu. Fiind la a doua încercare de convertire la ierburi, terciuri şi rădăcini, am realizat că în ceea ce mă priveşte e lipsit de finalitate, dar și de final, pentru că nici eu nu ştiam exact de ce vreau să devin vegetarian şi să mă lupt pentru a-mi chiureta una din marile plăceri, aceea de a pregăti nenumărate reţete care mai de care mai fistichii şi de a consuma carne, în special cea de porc, chiar dacă de fel nu sunt un gurmand. Odată introducerea făcută, pot să vorbesc liniştit şi cu plăcere, despre farmecul pe care, în această perioadă mai ales, îl are “tăiatul (sau tăierea) porcului”.

Copil fiind, aşteptam ziua cea mare de obicei, la bunici, auzeam din pat guiţatul prelung şi tot mai stins al purcelului care cădea răpus sub mâna pricepută a bunicului meu. Începea agitaţia prin curte, eu mă înălţam pe vârfuri şi priveam, de sus, de la fereastră, spectacolul. Bunica, aflată într-o agitaţie continuă, plimba vreo cinci ligheane de pe o masă din curte pe cealaltă, bunicul şi ajutoarele, de obicei vecinii veniţi „la ajutat” pârleau preţiosul animal, îl curăţau, îl aranjau cu o pricepere şi o rigurozitate de care eu n-am să fiu capabil niciodată. Tablele de slănină, albe şi înguste, numai bune de agăţat în afumătoare, şoricul moale tăvălit prin sarea grunjoasă, urechile din care mereu ciupeam puţin, ca să gust -Doamne, ce minunăţii! Îmi plăceau oamenii care veneau să pună umărul la treabă, îmi plăcea când auzeam că se vine “la ajutat”, nu ştiu de ce m-a fascinat vorba asta atât de mult. Poate pentru că o asociam mereu cu bunătăţile, cu voia bună, cu mirosuri şi arome care mi-au rămas în suflet, ca într-o cămară încărcată cu bunătăţi care rămân proaspete mereu. Se toca – manual- fireşte, carnea, se aranjau slăninile, se tăiau bucăţile de carne, aşezate pe categorii, cu o bardă, pentru diverse preparate care urmau să să fie făcute. Toba şi chişca erau preferatele mele.

Chişca, cel puţin, cu toată aroma ei şi toate bunătăţile îndesate în ea, carne, muşchiuleţ, bucăţele mai grase, cu şoric, spată făcută bucăţele, de toate amestecate şi îndesate de bunicul în maţul inform dar atât de apetisant, sau în stomacul purcelului, căpătând forma aceea sferică, ce aduna toate minunăţiile înăuntru. Chişca o vedeam ca pe suprema bogăţie: când era gata, o admiram, nu doar o priveam, atât eram de încântat de ceea ce făceau cei ai casei. Cârnaţii erau condimentaţi după reţeta bunicilor, cu tot felul de minunăţii. Ţin minte perfect că nici piper nu se găsea pe vremuri, era la fel de rarisim precum zahărul sau cafeaua. Puneau bunicii mei cimbru uscat, care împrăştia în bucătărie cel mai apetisant iz, de iarnă, de bun, de gustos. Puneau enibahar, usturoi din grădină, şi învălmăşeau cu cărniţa şi slănina tocate mai mare, amestecul din care ciuguleam cu degetele şi tare mă mai bucuram de minunăţiile care se întâmplau în bucătăria noastră modestă. Era cald, afară pârâia zăpada sub ghete, erau nişte geruri de crăpau pietrele. Pe sobă, mocneau cratiţele cu jumări şi pomana porcului. Bucăţi de carne tăiate parcă la întâmplare, fără nicio formă, costiţe, muşchiuleţ porționat cu generozitate, ca să ne ajungă, bucăţi de „cârnaţ”, toate se împreunau acolo în ceaunul cel mare şi se prăjeau, încet, pe plită. Varza murată era nelipsită de la festin. Și ce varză! Cum să mai încerc eu după ani şi ani să îndrăznesc măcar să cred că aş putea deveni vegetarian şi, până la urmă… de ce? Tocmai acum, când nutriţioniştii şi medicii au anunţat, în mod oficial, că preparatele şi carnea de porc, consumate fireşte fără exces, sunt mai bune şi mai sănătoase decât un piept de pui injectat sau care colcăie de antibiotice sau – stupoare – mai sănătoase decât carnea de vită? Sigur, e bun şi puiul, e bun şi peştele, totul este bun dacă e crescut, atât cât se poate, ferit de chimicale şi steroizi. Iar purcelul de acasă este poate singura sursă de carne care oferă cele mai puţine pericole pentru sănătate. Cu aceeaşi condiţie de bază, a măsurii. Aşadar, dragii mei, pofticioşi, mâncăcioşi, gurmanzi şi iubitori de hrană sănătoasă, nu vă fie teamă de carnea de porc. Nu vă uitaţi în gurile ipocrite care sfătuiesc şi vă înşiră, preţios, reţete cu şniţele de soia sau pâine cu pateu vegetal, mai chimice decât detergenţii şi mai periculoase pentru sănătate decât o basculantă de slană. Bucuraţi-vă de carnea de porc, mai ales dacă aveţi norocul să vă fie pe masă carnea unui purcel crescut acasă. Nu uitați să treceți cu un “ciot” de carne pe la medicul veterinar, astfel încât să o mâncați liniștit și fără probleme ulterioare. Cârnăciori, mai subţiri sau mai groşi, afumaţi sau proaspeţi, tobă, chişca cea minunată, sarmalele, sângeretele şi slana… cu muştar, cu gogoşari sau cu varză murată cu ulei şi boia, puţin vin, pentru cei care vor tacâmul complet, cum se spune… toate sunt bucurii pentru suflet şi trup, fireşte, care acum, în pragul Sărbătorilor, ne amestecă şi amintirile, bucuriile, dar şi nostalgia unor timpuri pe care le retrăim încercând să le facem să arate la fel ca altădată, la fiecare mijloc de decembrie. Iar bunătăţile, porcăriile, în sensul savuros al expresiei, făcute după priceperea sau posibilităţile fiecărei familii, nu se pot compara cu nimic în lumea asta, mai ales dacă sunt făcute cu drag şi bucurie.

Pentru că sacrificatul porcului are în el ceva de poveste. Este, de fapt, o poveste pe care o iubeşti la fel de mult şi atunci când eşti mare, amintindu-ți cu nestăpânită nostalgie când  erai de-o şchioapă, fără nicio grijă şi te pierdeai printre picioarele grăbite şi neobosite ale celor mari, la tăiatul porcului.