Bine ați venit în România! O urare tradițională, adresată oaspeților dornici să cunoască frumusețile naturale, spirituale, istorice și arhitecturale ale României. Romfilatelia a introdus în circulație o emisiune de mărci poștale cu titlul urării amintite.
Pe marca poștală cu valoarea nominală de 1,60 lei este ilustrat Castelul Sturdza de la Miclăușeni cunoscut și sub numele de Palatul Sturdza, construit între 1880 și 1904 în stilul gotic de către Gh. Sturdza și soția sa Maria (născută Ghica), pe locul unui vechi conac care data din anul 1755. Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri și a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moșia Miclăușeni. El trebuia să-și achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 și 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene și amintind de Palatul Culturii din Iași, dar și de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcției au fost realizate de arhitecții Iulius Reinecke și I. Grigsberg. Pe pereții construcției se află următoarea inscripție: „Casa ridicată aici de strămoșul Ioan 1752, sub Matei Ghica Principe, adăugându-se de către Dimitrie biserica și grajduri, sub Ioan Sandu Sturza Principe, mărită și înconjurată cu grădini de Alexandru și Ecaterina părinți, sub Mihail Grigore Sturza Principe, fiind adăugat manej în anul de la Hristos”. Castelul adăpostea o colecție valoroasă de cărți și documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar și piese arheologice, numismatice și epigrafice de mare valoare. Numai colecția de cărți număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediții princeps sau rarisime. Singurul copil al lui George Sturdza și al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina. Ea s-a căsătorit în anul 1897 cu Șerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soțul ei a murit în 1918, Ecaterina Cantacuzino rămânând văduvă de tânără. Ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta nu s-a dovedit interesat de moșie, emigrând în Occident în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul primului Război Mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Maria Ghica și Ecaterina Cantacuzino au ajutat răniții ca infirmiere. Marele compozitor George Enescu a vizitat castelul, concertând printre paturile cu răniți. În anul 1921, prin Legea agrară, țăranii de pe moșia Miclăușeni au fost împroprietăriți cu aproape 1.700 de hectare de pământ, parcelate în 810 loturi. Pentru o lungă perioadă, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza și soția lui Șerban Cantacuzino. În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823. În iarna anului 1944, au staționat în castel prizonieri nemți. Castelul a fost devastat de soldații ruși care au folosit multe cărți valoroase pe post de combustibil în sobe, vânzând alte volume unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor.
Pe marca poștală cu valoarea nominală de 1,80 lei este reprezentat Castelul Huniazilor, unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură gotică și de artă feudală din România și din Europa, impresionând prin stilurile arhitecturale diverse și legendele ţesute în jurul lui. Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea de Iancu de Hunedoara pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaști. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane și un donjon. Cetatea a fost una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Iancu de Hunedoara. Construcția a cunoscut în timpul acestuia însemnate transformări, servind atât drept punct strategic întărit, cât și drept reședință feudală. Cu trecerea anilor, diverșii stăpâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, îmbogățindu-l cu turnuri, săli și camere de onoare. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelor, Bastionul alb care servea drept depozit de bucate și Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele se găsesc și portretele domnilor Matei Basarab din Țara Românească și Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai deslușește destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că își trag numele urmașii lui Ioan de Hunedoara (Corvini). În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Ioan de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ținut de cuvânt.
Pe marca poștală cu valoarea nominală de 1,90 lei este ilustrat Castelul Peleș din Sinaia, considerat, pe bună dreptate, „Perla Coroanei” și unul din cele mai frumoase castele din Romania. Reședința de vară a regilor României a fost construită la dorința regelui Carol I al României, după planurile arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman, și a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Bernhard Ludwig din Viena. Castelul Peleș este unul dintre cele mai importante edificii de tip istoric din România, având caracter de unicat și este, prin valoarea sa istorică și artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an, rămânând încântat de frumusețea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul Neagului. Domnitorul hotărăște construirea unui castel într-un loc retras și pitoresc: Piatra Arsă. Câțiva ani mai târziu, în 1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub conducerea arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apă sau alunecările de teren. Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate câteva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I. În 1883 are loc inaugurarea oficială a Peleșului, pe care domnitorul l-a văzut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar așezarea sa pe Valea Prahovei nu era întâmplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea granița României cu Austro Ungaria. Dar, ulterior, după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul a ajuns să fie amplasat chiar în inima țării. Peleșul a căpătat apoi o tot mai mare importanță, devenind reședința de vară a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Castelul a găzduit multe personalități ale vremii, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine. Cea mai importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a făcut o mulțime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumusețea și bogăția castelului. În 1906 se aștepta o nouă vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.
Pe marca poștală cu valoarea nominală de 5 lei este ilustrată Mănăstirea Bârsana, situată în Maramureșul istoric, pe valea Izei și construită în anul 1711 pe locul unei vechi mănăstiri a cărei istorie începe odată cu atestarea documentară a localității Bârsana, din anul 1326.
Biserica a fost mutată pe Valea Izei în jurul anului 1739 pe locul unui cimitir apărut după lupta cu tătarii de la 1717.Biserica a fost mutată a doua oară când a fost adusă în sat în jurul anului 1795 în mijlocul unui cimitir de victime din timpul ciumei mici de la 1742 sau de mai târziu. Interiorul bisericii a fost repictat în 1806 de către Hodor Toader, fiind influențat de stilurile baroc și rococo. Picturile au fost executate pe lemn, parțial nivelat cu bucăți textile, fixate pe pereți și acoperite cu un strat de var preparat, cum era obiceiul vremii. Ulterior, a fost adăugat, pe vest, pridvorul cu două niveluri și au fost lărgite ferestrele. Biserica este construită din bârne asamblate în sistem „blockbau” (tehnica construcțiilor din bârne orizontale) și are plan dreptunghiular, cu pridvor cu două niveluri pe vest și absidă a altarului poligonală, în retragere. Acoperișul, cu streașină dublă, are deasupra pronaosului un turn-clopotniță cu camera clopotelor în consolă, deschisă, cu arcade pe stâlpi și acoperiș înalt, piramidal. Pictura murală are un program iconografic dominat, în naos, de scene din Geneză, iar în pronaos de Judecata de Apoi, ca și de discursul moralizator pus în evidență de paralelismul dintre scenele din Vechiul Testament și Patimile lui Iisus. Zugravul Toader Hodor introduce în pictura murală maramureșeană motive decorative de inspirație barocă și rococo și un mod de reprezentare pictural și dinamic, străin tradiției post-bizantine. În cadrul creației sale pictura de la Bârsana reprezintă cel mai coerent ansamblu decorativ, ce include pictura murală, iconostasul și mobilierul, interiorul bisericii dând impresia unui spațiu plastic inedit prin raport cu tradiția post-bizantină, dominantă până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Pe marca poștală cu valoarea nominală de 8,50 lei, se remarcă Cetatea Rupea, monument istoric reprezentativ al județului Brașov, atestat documentar încă din anul 1324, fiind refugiul sașilor din calea oștilor regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei. Cercetările arheologice au scos la iveală diverse obiecte, mărturie a așezărilor în regiune: unelte din piatră, fragmente ceramice, urne funerare etc.. În vremea dacilor, pe aceste locuri a fost ridicată dava cunoscută sub numele de Rumidava sau Ramidava (după diversele izvoare istorice); cucerită de romani, cetatea Rumidava devine castrul roman Rupes („stancă” sau „piatră”). Numele roman a dat și numele localității de astăzi, formată în jurul dealului: Rupea. Castrul roman Rupes făcea parte din centura de fortificații romane pentru apărarea zonei comerciale și a rutelor ce legau Valea Târnavelor, Valea Oltului, Râșnov și Hoghiz. Mai târziu, pe vestigiile dacice se formează localitatea prefeudală: prin construirea cetății de sus, în secolul X-XIII, și cea medievală, ulterior, prin construirea cetății de mijloc și de jos, începând din secolul al XIV-lea. Între anii 1432 – 1437, cetatea a fost atacată și jefuită de către turci, pentru ca mai târziu, în anul 1643, să fie părăsită, după ce un incendiu devastator a transformat-o în ruine. La sfârșitul aceluiași secol, sașii revin în cetate, pentru a se refugia. De această dată, cetatea va fi predată armatelor habsburgice fără rezisteță armată.
În 1716, zidurile cetății au folosit drept refugiu supraviețuitorilor epidemiei de ciumă, izbucnită în localitatea de lângă cetate. Cetatea a fost abandonată definitiv în anul 1790, în urma unei furtuni puternice care i-a distrus acoperișul. În timpul regimului comunist, cetatea a rezistat la distrugerea ei completă de către autoritățile comuniste, care doreau reciclarea bazaltului pentru amenajarea localității Rupea. Ultima tentativă de restaurare a cetății datează din anul 1954. Ulterior acest important vestigiu din patrimoniul cultural și istoric al României a fost lăsat complet abandonului. Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței, Agenția pentru Dezvoltare Regională Centru și Consiliul Local Rupea a semnat în anul 2009 un contract de finanțare, cu fonduri nerambursabile, a proiectului de reabilitare și extindere a infrastructurii turistice a orașului Rupea. Din acest proiect face parte și reabilitarea cetății abandonată de la Rupea. Din iunie 2013 Cetatea Rupea este restaurată în întregime.
Pe marca poștală cu valoarea nominală de 12,00 lei se distinge Mănăstirea Neamț, care face parte din patrimoniul artistic și istoric național, fiind denumită „Ierusalimul ortodoxiei române”, deoarece ocupă un rol cu totul deosebit în cultura religioasă românească prin măreția și frumusețea ei. Mănăstirea Neamț se distinge ca fiind unul dintre cele mai interesante și mai reprezentative monumente ale arhitecturii secolelor XIV-XV, atât din punctul de vedere al planului, cât și din punctul de vedere al măiestriei decorațiunilor. Elementele policromice ale fațadelor sunt îmbogățite de brâie și pilaștri de cărămidă smălțuită, înconjurând monumentul, alături de contraforturile specifice arhitecturii moldovenești. Ferestrele au fost mărite în decursul anilor, însă începând cu restaurarea din anii 1958-1961, au fost readuse la forma originală.
Pe colița dantelată a emisiunii cu valoarea nominală de 28,50 lei, este ilustrată imaginea panoramică a spațiului urbanistic cunoscut ca Piața Mare, cu Primăria din Sibiu în prim plan, ca edificiu emblematic pentru municipiul Sibiu. Piața Mare din Sibiu (în germană Großer Ring) este piața centrală a Sibiului, existentă din anul 1366, odata cu finalizarea celei de-a treia centuri de fortificații a orașului. Maior Circulus vulgariter Kornmargt („Inelul Mare, în popor târgul cerealelor”) este atestat ca atare într-un document din anul 1408, document în care este amintit Mathias Baldi. Acesta a cumpărat și reparat în locul respectiv o casă de piatră de la Pipo de Timiș. În alt document, din anul 1411, este atestată vânzarea unei case de piatră de către Mathias Tromenauer lui Nicolaus Jenkowicz pentru suma de 1000 de guldeni, în același loc. Este cea mai mare piață publică din orașul vechi și a fost martora activităților economice ale negustorilor din Sibiu. În ea se organizau adunări cetățenești, târguri și chiar și execuții. În această piață a fost decapitat în 1703 Johann Sachs von Harteneck, comite al sașilor în perioada 1691-1703.
M. S.
Noutăţi filatelice: Bine ați venit în România!
