De ce aceste rânduri despre Zalăul anilor 1950? Pentru că, după instaurarea deplină a regimului comunist, odată cu reforma administrativă din 1950, ce a dus la împărţirea ţării, după model sovietic, în regiuni şi raioane, Zalăul nu rămânea nici măcar centru de raion. De la statutul de reşedinţă a judeţului Sălaj, județ care a fost desfiinţat şi împărţit între regiunile Baia Mare, Bihor şi Cluj, Zalăul decădea la statutul de oraş de subordonare raională.
Centrul raionului a fost stabilit la Jibou, iar oraşul Zalău va face parte din acest raion timp de doi ani, până în 1952, când devine reşedinţa unui raion nou înfiinţat. Jiboul continuă şi el să fie centru de raion, unul mai mic desigur, până în anul 1960, când va fi desfiinţat cu totul. Reşedinţa raionului reîntregit a fost stabilită de această dată la Zalău, care în 1968 devine şi reşedinţa reînființatului (nu fără mari piedici și eforturi, care ar merita un studiu special) judeţ Sălaj.
Despre câteva din efectele acestei reorganizări administrative, despre viaţa în acest orăşel de provincie, la mijloc de secol XX, despre locuitorii (câţi au rămas aici!) şi clădirile lui, în perioada 1950-1952, va fi vorba în rândurile şi, mai ales, imaginile de faţă. Poate va ajuta acest foarte scurt studiu şi în înţelegerea a ceea ce ar putea însemna regionalizarea, atât de mult vehiculată, pentru un oraş care îşi pierde statutul de reşedinţă de judeţ. Şi să nu uităm că nu doar „reforma” din 1950, ci şi celelalte încercări de regionalizare ale guvernului PNŢ din anii 1929-1931, cu cele șapte „directorate ministeriale” ale sale, ori ale regelui Carol al II-lea, din 1938-1940, cu cele zece „ţinuturi”, au dat greş!
Istoria Zalăului este relativ bine cunoscută, aşezarea, pomenită de celebrul notar Anonymus, existând la venirea ungurilor pe la anul 900. Ars de tătari în 1241, donat de rege episcopului catolic de Oradea, oraş-târg din 1473, trecut în posesiunea Principatului Transilvaniei după 1542, având mai mulţi stăpâni până spre mijlocul veacului al XIX-lea, cu multe privilegii primite de la regii Ungariei şi de la principii Transilvaniei (unele păstrate, din fericire, în colecţiile Arhivelor Naţionale Sălaj!), Zalăul devine reşedinţa comitatului Sălaj (judeţ după 1918) la înfiinţarea acestuia în 1876 (comitatul Sălaj apare în urma unificării comitatului Solnocul de Mijloc, cu reşedinţa la Zalău, cu comitatul Crasna, care avea reşedinţa la Şimleu Silvaniei, şi prin adăugarea câtorva comune din comitatele Dăbâca şi Cojocna).
Îşi păstrează acest loc după Marea Unire din 1918, deşi alegerea îi fusese contestată şi atunci, ca şi mai devreme, de reședința celuilalt fost comitat, Şimleu Silvaniei. La fel, după reforma administrativă din 1925, când Sălajul devenea judeţ de graniţă, prin încorporarea plăşilor Carei şi Valea lui Mihai sau după Dictatul de la Viena, când este cedat, la fel ca o mare parte din Transilvania, Ungariei. Tot reşedinţă de judeţ rămâne şi după revenirea Ardealului de Nord în cadrul României.
Oraş vechi, aşezat la poalele Meseşului, înconjurat de dealuri, cu o climă blândă, Zalăul ar trebui să aibă multe monumente istorice vechi. Dar acestea lipsesc. Motivul poate fi reprezentat de aşezarea oraşului, în calea tuturor răutăţilor, la Poarta Meseşană, cunoscută din vechime, prin care se făcea legătura între Ardeal şi Ungaria.
Aşezat lângă această „trecătoare”, pe „drumul sării”, oraşul a avut parte atât de condiții favorabile dezvoltării, cât și de multe nenorociri, fiind pustiit în mai multe rânduri de năvălitorii tătari, turci ș.a. Şi de multe incendii a avut parte, nu toate provocate de duşmani, ci și de neglijenţa unor locuitori, cum a fost la început de secol al XVIII-lea. Atunci, dintr-o stradă întreagă, a rămas în picioare un singur coteţ de păsări, care a dat, pentru o vreme, şi numele străzii (Tyukòl-utca, strada coteţului de găini)!
Urmele de demult lipsesc, clădirile „vechi” pe care încă le admirăm datând doar din secolul al XIX-lea sau cel următor. Într-o documentare urbanistică, realizată sub coordonarea arhitectului V. Crişan, la 1951-1952, păstrată în biblioteca Arhivelor Naţionale Sălaj şi din care am preluat şi imaginile care ilustrează studiul de faţă, sunt amintite ca reprezentative pentru oraş următoarele construcţii: „biserica ortodoxă (fost greco-catolică), situată în Piaţa Lenin” (azi, Piaţa 1 Decembrie, n.n.), construită între anii 1930-1934, în „stilul românesc cu influenţă bizantină”, biserica ortodoxă veche (biserica mică, de pe strada Andrei Şaguna, datând din anul 1927, n.n.), cu „caracter asemănător de stil”, biserica reformată, „construită în stilul gotic primitiv, însă arsă de două ori şi renovată în mai multe rânduri, aşa că azi nu mai prezintă aspectul vechimei ei” (trebuie adăugate, la biserici existente la 1950, biserica reformată, sinagoga şi o casă de rugăciune baptistă, n.n.), internatul liceului mixt nr. 2 (azi, Colegiul Naţional Silvania, n.n.), „construit în anul 1640, însă a fost reparat şi transformat în mai multe rânduri, aşa că azi nu mai prezintă aspectul vechimei ei”, edificiul principal al aceluiaşi liceu, „construit la 1902”, clădirea „Transilvania”, construită „în anul 1895”, „cea mai mare clădire din Zalău, fiind aşezată chiar în centrul oraşului”, în stilul „tradiţional local, asemănător cu vechile construcţii ale oraşului”, edificiul „ocupat de Şcoala Tehnică Financiară (fost Sfatul Popular jud. Sălaj)”, „a doua construcţie ca mărime în oraş” (actuala Primărie a municipiului Zalău şi fost sediu al Prefecturii judeţului până la 1949, n.n.).
În centru (pieţele „Libertăţii” şi „Lenin”), clădiri alăturate, cu etaj cele mai multe, adăposteau şcoli, instituţii, spaţii comerciale. Pe străzile principale (care se numeau atunci „30 Decembrie”, „Ady”, „Stalin”, „I. Pintilie”, „Petőfi”, „Gh. Dózsa”, „Calvin” etc. şi care pot fi identificate de cititor pe baza fotografiilor anexate), care porneau de acolo, clădirile încă erau aproape lipite unele de altele, iar pe măsură ce te îndepărtai de centru, deveneau tot mai distanţate.
Traficul relativ intens, datorat şi statutului de centru administrativ judeţean, devine o amintire după 1950. Totuşi, unele străzi erau mai circulate, în vreme ce pe altele nu se circula aproape deloc, ele servind doar pentru acces la locuinţele aflate acolo.
În total, la 1951, erau circa 30 km de străzi. Foarte puţine erau pavate, cele mai multe fiind de pământ. Doar cele din prima categorie erau bune tot anul, cele din ultima doar pe timp bun, uscat, ploile făcându-le impracticabile. Nu era vreo diferenţă, din acest punct de vedere, faţă de uliţele din mediul rural!
Zalăul, la mijloc de veac XX, avea şi o cale ferată. Fiind cap de linie, traficul feroviar era foarte redus. Gara veche, unde trenul intra cu spatele, a ajuns aproape de centru acum, în zona actualei Autogări, datorită dezvoltării oraşului de după 1968, când a redevenit centru de judeţ.
Autogara era situată în Piaţa Lenin (acum Piaţa 1 Decembrie, acolo unde se află astăzi Prefectura, Casa de Cultură a Sindicatelor ș.a., n.n.). Doar şapte autobuze plecau şi veneau zilnic în oraş, cu circa 100 de călători la venire şi tot atâţia la plecare, legând oraşul de Cluj, Baia Mare, Şimleu Silvaniei, Crasna, Buciumi şi Cehu Silvaniei. Oamenii din satele din jur veneau la Zalău cu căruţele sau pe jos, la târg sau cu alte pricini. Pentru transportul în interiorul oraşului se foloseau circa 30 de căruţaşi, precum şi un vehicul al Sfatului Popular, tras de cai, cu o capacitate mai mare de transport.
Despre populaţia oraşului în această vreme dispunem de câteva informaţii sigure. În anul 1948, recensământul efectuat arăta un număr de 11.124 locuitori, fiind incluşi aici şi cei din Ortelec şi Valea Miţii. Se adăugau apoi cei din Stâna, alţi 950, astfel că erau cu totul, puţin peste 12.000 de locuitori. Pentru comparaţie, să spunem că în 1900, Zalăul avea 7.639 locuitori, în 1930, 8.340, în 1992, 67.896 în oraş şi 426 în Stâna, iar în 2011, în total, 56.202.
Mutarea la Jibou a centrului de raion a dus la o scădere însemnată a numărului locuitorilor. Se estimează că circa 1.500 de zălăuani, mai ales funcţionari şi membrii lor de familie, au plecat din oraş doar în primele trei luni după reorganizarea administrativ-teritorială! Într-adevăr, funcţionarii au fost cei mai afectaţi de noua reformă. Prin stabilirea sediului de raion la Jibou s-a produs o adevărată migraţie a acestora, atât acolo, cât şi în alte centre administrative regionale şi raionale. La Jibou merge şi redacţia singurului ziar (de fapt, o publicaţie cu apariţie săptămânală!) care apărea atunci în fostul judeţ, „Graiul Sălajului”, devenind, acolo, „Lupta Jiboului – Organ al Comitetului Raional P.M.R. Jibou şi al Sfatului Popular Raional”, pentru ca din 8 iulie 1951, să îşi schimbe denumirea în „Drum Nou”, cu acelaşi subtitlu.
Totuşi, rămân încă la Zalău cei care îşi desfăşurau activitatea în cadrul sfatului popular, „organul local al puterii de Stat”, care „conduce şi coordonează treburile administrative şi gospodăreşti a întregului oraş”. Rămân și cei din secţia financiară a oraşului, dispensarul medical şi policlinica pentru şcolari, instalate în aceeaşi clădire cu sfatul popular, lucrătorii din justiţie sau penitenciar, „una din vechile construcţii ale oraşului…, construită anume pentru această destinaţie”.
Starea sanitară a localnicilor era satisfăcătoare. Datorită educaţiei lor, zălăuanii acceptau destul de uşor măsurile preventive, cum erau vaccinările şi participau în număr mare la conferinţele sanitare ale medicilor din oraş.
Apa necesară orăşenilor era asigurată de fântânile arteziene şi cişmelele publice, în număr de 15 în perioada la care ne referim, precum şi de fântânile particulare. Spitalul de Stat (e vorba de „spitalul vechi”, cel din spatele Arhivelor Naţionale, spitalul „nou” fiind inaugurat abia în 1978; dacă tot a venit vorba de spitalul de atunci, iată şi câteva nume de medici: Ioan Popovici, secţia TBC, Puiu Paurez, secţia boli contagioase, Olador Crişan, secţia femei, Fritz Ioan, secţia copii şi Karácsony Zoltán, directorul spitalului; dintre asistente, amintim pe Paraschiva Medieş, Berta Panea şi Almás Gizela) şi Liceul teoretic (actualul Colegiu Naţional Silvania) foloseau apa din propriile fântâni arteziene. La această din urmă fântână erau racordaţi şi un număr de 12 abonaţi, alţi şase fiind racordaţi la fântâna din Piaţa Lenin (fântâna de pe „platou”!). Cam atâţia erau zălăuanii care aveau la mijloc de secol XX apă curentă în locuinţe!
Calitatea apei era considerată bună, lipsa unor îmbolnăviri în masă din cauza consumului acesteia fiind considerată o probă evidentă în favoarea acestei afirmaţii! Un proiect de alimentare cu apă a fost elaborat în 1950, dar lucrările nu fuseseră prevăzute şi în planul cincinal aprobat, aşa cum se petrec lucrurile şi cu proiectul de canalizare a oraşului, elaborat în aceeaşi vreme! Iar datorită permeabilităţii reduse a solului, atunci când ploua foarte mult, se produceau inundaţii. De altfel, astfel de fenomene s-au petrecut şi recent.
Exista, pentru alimentarea cu curent electric, o uzină, înfiinţată încă din 1905, preluată de primăria oraşului în 1920 şi modificată parţial în 1932. În 1950 era încă în funcţiune, deşi instalaţiile prezentau o „uzură pronunţată”, şi deservea cu puţin peste 1.000 de abonaţi. Concluzia: cei mai mulţi locuitori ai oraşului nu aveau nici curent electric! Iar pentru colectarea gunoaielor, oraşul dispunea de patru vehicule trase de cai!
Ce ocupaţii aveau zălăuanii? Înainte de 1947, mulţi fuseseră mici meseriaşi sau mici comercianţi. Şi unii şi alţii dispar odată cu regimul comunist, devenind salariaţi. Industrie în oraş nu era, dacă nu cumva socotim industrie, cooperativa „1 Mai”, cu activitate în construcţii şi circa 250 de lucrători: zidari, dulgheri, fierari, cărămidari, zugravi, rotari, electricieni, sobari ș.a., sau cooperativele „Pielarul”, cu activitate în prelucrarea pieii şi cam acelaşi număr de lucrători, specializaţi ca pantofari, opincari, cizmari şi „Înainte”, care îi cuprindea pe cei circa 60 de croitori din localitate. Putem adăuga două mori, o presă de ulei şi o cărămidărie!
Au rămas în oraş puţin peste 10 meseriaşi pe cont propriu şi o mână de mici comercianţi, ceilalţi fiind integraţi, de voie sau de nevoie, în aceste cooperative sau în comerţul de stat. Comerţ concretizat în două magazine de stat, cu mai multe localuri de desfacere, un abator comunal şi patru măcelării care erau, în acelaşi timp, şi prăvălii de desfacere pentru populaţie şi cantinele din localitate.
Mulţi zălăuani sunt agricultori, peste 1.500, mai mult de jumătate dintre ei având sub un hectar de teren fiecare (peste 10 hectare aveau doar 3% din total). Aceştia nici nu puteau trăi doar din această ocupaţie, ei practicând şi cărăuşia, pomicultura sau viticultura. Aceasta din urmă a rămas o ocupaţie importantă, mulţi locuitori având vii pe dealurile ce înconjurau oraşul. Totuşi, nici doar din viticultură nu se putea trăi. După o statistică din timpul războiului, doar cinci gospodării aveau mai mult de cinci jugăre vie (circa 2,5 hectare).
Adăugăm faptul că la 1950, Zalăul îşi pierde şi băncile, nu doar statutul de reşedinţă de judeţ. Din acel an, creditul şi numerarul necesar instituţiilor şi întreprinderilor va fi asigurat doar prin sucursala din Zalău a Băncii de Stat.
Oraşul, după pierderea statutului de reşedinţă de judeţ, nu poate acoperi din venituri proprii, foarte reduse faţă de necesar, decât „1/10 parte din cheltuieli”, iar datorită acestui fapt, „nu pot fi întreprinse nici lucrări de mai mare amploare”, banii adunaţi fiind folosiţi pentru întreţinerea drumurilor, pieţelor şi parcurilor, ori pentru asigurarea iluminatului public.
Cum îşi petreceau zălăuanii de atunci timpul liber?
Nu existau instituţii culturale specializate (teatru, operă, operetă, conservator ș.a.m.d.; astfel de instituţii nu există nici astăzi!). Ceva „muncă culturală”, cu ocazia diferitelor sărbători, făceau elevii şcolilor din oraş. Şi erau câteva şcoli la 1950. Iată-le: Liceul teoretic mixt cu predare în limba română, Liceul teoretic mixt cu predare în limba maghiară, Şcoala pedagogică de fete cu predare în limba maghiară, Şcoala tehnică-financiară, Şcoala tehnică profesională mixtă cu secţiile română şi maghiară. Adăugăm aici şi cele opt şcoli elementare, șase grădiniţe de copii şi un cămin de zi.
Sunt de consemnat şi alte manifestări culturale. Astfel, în anul 1950 au poposit în oraş actorii Teatrului Naţional din Cluj, Teatrului de Stat din Turda, Teatrului de Stat din Sfântu Gheorghe, precum şi soliştii Operei de Stat din Cluj, ai Ansamblului Armatei din Bucureşti şi Cluj, ori „echipa” Comitetului de Radiodifuziune.
Zălăuanii aveau la dispoziţie şi un cinematograf orăşenesc (o sală în clădirea „Transilvania”, care, conform autorilor documentării urbanistice amintite, „nu este corespunzătoare pentru sală de cinematograf”), o bibliotecă publică având circa 7.000 de volume, găzduită de Ateneul Popular „30 Decembrie” (fosta casă municipală de cultură, acum retrocedată comunităţii maghiare, n.n.), dar şi una mult mai mare, a fostului liceu Wesselényi, cu peste 20.000 de volume, precum şi o staţie de radioamplificare cu 26 de difuzoare aşezate în diferite puncte ale oraşului.
Pentru practicarea sportului, zălăuanii puteau folosi singura arenă sportivă din oraş, cu o pistă de alergare lipsită de zgură şi care nu avea nici lungimea necesară. Totuşi, Zalăul a dat încă de atunci câţiva sportivi remarcaţi la campionatele regionale în alergări, sărituri în lungime şi sărituri în înălţime.
Exista şi o echipă de fotbal, „Spartak” Zălau, care, în mai 1951, învingea „Ogorul” Hida cu 6 – 2 şi „Locomotiva” Dej cu 4 – 3, într-un turneu organizat la Zalău.
Tot în luna mai a aceluiaşi an, s-a desfăşurat şi un concurs „regional” de ciclism, pe un circuit de 32 km, câştigat de „Vlăduţ Vasile, fruntaş în muncă de la colectivul Metalul din Cluj”, cu timpul de 45 de minute şi 40 de secunde (şi iată cum, după aproape 70 de ani, ciclismul revine la Zalău, tot în luna mai!).
Se mai practica jocul de şah, cel de popice, „crosul popular de ski”, dar şi volei, existând în oraş cinci locuri, în incinta unor şcoli, destinate acestui sport care, iată, aduce astăzi zălăuanilor atâtea satisfacţii.
Oraşul dispunea şi de un bazin de înot, nici acesta corespunzător din punct de vedere al lungimii. O ştire publicată în „Drum Nou” din 19 august 1951, cu referire la un „concurs raional de înot”, la care au participat 42 de concurenţi de la echipele „Spartak, Şcolare şi Progresul”, ne spune şi care era lungimea bazinului amintit: 25 de metri. Şi alimentarea lui cu apă, care se făcea din fântâna arteziană din Piaţa Lenin, lăsa mult de dorit.
Pentru relaxare, zălăuanii aveau câteva parcuri la dispoziţie. Unul, „Victoria”, situat în „str. Petőfi colţ cu str. Táncsics”, cu arbori umbroşi „cu o vechime destul de mare, fără însă a putea fi comparat cu alte parcuri de vechimi considerabile”, loc de odihnă atât pentru zălăuanii din zonă, cât şi pentru trecători, se afla acolo unde astăzi este parcarea din spatele primăriei. Altul era parcul din Piața Libertăţii, unde avem şi acum statuia lui Wesselényi (inaugurată în 1902), parc compus atunci din patru insule, împrejmuite cu garduri „din beton şi fier, cu frumoşi arbori ornamentali, cu mulţi trandafiri şi cu o mare varietate de flori care în zilele de vară îl fac să fie foarte atrăgător”. Cel mai mare parc era „Grădina poporului”, încă foarte puţin amenajat la 1950, dar unde „în timpul verii, din când în când este organizată câte o chermesă, la care publicul oraşului ia parte în număr destul de mare, fiind un loc plăcut pentru distracţii şi petreceri”.
Şi târgurile, „săptămânale” sau „de ţară”, adunau la Zalău o mulţime de oameni, „pentru motivul că în apropierea oraşului nu sunt oraşe mai mari”.
Vara, locuitorii urcau pe Meseş, ajungând până la „Lacul cu trestii”, loc înconjurat de brazi şi stejari falnici. Era acolo o casă pentru învăţători, neterminată încă în 1950, unde se intenţiona amenajarea unui dispensar TBC pentru copii. A devenit tabără de copii (am învăţat să bat la tobe acolo, prin 1973!) şi apoi a fost părăsită. Starea ei, acum, este jalnică.
Să lăsăm însă imaginile, care pot spune mult mai mult decât cuvintele, să ne vorbească despre un oraş care, la 1950 avea şi numele „încă nefixat definitiv: i se spune Zălau, Zălău şi Zalău”!
Bibliografie
„Graiul Sălajului”, an IV, colecţia anului 1949.
„Lupta Jiboului”, an II, ianuarie-iulie 1951.
„Drum Nou”, an II, iulie-decembrie 1951 şi an III, ianuarie-decembrie 1952.
„Oraşul Zălau. Documentare urbanistică”, 1951-1952, coord. V. Crişan.
„Judeţele şi oraşele României în cifre şi fapte”, vol. II B, Bucureşti, 1995.
http://www.zalausj.ro/date generale/populaţia.
N. Gudea, V. Părău, „Zalău – un oraş la frontiera de nord-vest a Transilvaniei”, Zalău, 2013.
Dănuț Pop
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
Super pozele, multumesc mult!