Despre vecini

Ana Berar
Bunica mea trăia într-o perfectă comunitate cu vecinii. Cred că nici nu se putea altfel în vremurile acelea, când oamenii aveau nevoie unii de alții. Nimeni nu închidea ușa la casă, iar semnul că gazda e plecată era mătura rezemată de clanță. Nici lelea Floare și nici lele’ Lucreție nu veneau să iși bea cafeaua cu bunica dar, în serile lungi de iarnă, se întâlneau ba la una ba la alta și torcând, depănau povești pe care noi, copiii, le ascultam fascinați. Vara se organizau deseori împreună când era vorba de sapă sau seceriș. Sau de făcut silvoiță. Plăcintele se făceau întotdeauna cu câteva în plus, era de neconceput să nu duci și prin vecini. Iar când tăiau porcul, fiecare venea cu câte un pachețel cu cârnaț și caltaboș. Se împrumutau cu ”fărină” sau ”mniere” – ”boldul”, adică magazinul, era departe și de altfel prin anii 80 rareori găseai făină sau zahăr la magazinul sătesc. Își povesteau una celeilalte problemele cu copiii, cu sănătatea… iar când una trecea printr-un moment greu celelalte îi erau aproape, fiecare cum știa, încercând să ajute, să aline…
Copiii femeilor de care pomeneam se mutaseră deja la oraș. Îi adusese viața și vremurile și locuiau în apartamente. Mai mari sau mai mici… de fapt corect ar fi unele mici unele foarte mici… Păstrau înca mult din spiritul uliței pe care crescuseră în ceea ce privea relația cu vecinii. Evident că ușile se închideau cu cheia, dar vecinele veneau frecvent la o cafeluță cu mai mult sau mai puțin năut în ea. Copiii se jucau împreună, deseori erau colegi de clasă sau școală, iar bărbații se întâlneau la o tablă sau o pălincă. Scara de bloc era o comunitate, o ”uliță” unde îi cunoșteai pe toți. Cu unii erai în relații mai strânse, dar le știai la toți numele, unde lucrează și câți copii au.
Nepoții lui Lele Floare și Lele Lucreție și-a celorlalte femei de pe ulița copilăriei au prins deja alte vremuri. Au început să aiba alte exigențe, alte așteptări, alte posibilități. Și-au dat seama brusc de faptul că apartamentele părinților sunt mici și gândite pentru alte vremuri și au început să dărâme pereți, în căutarea de open-spaces. În băi faianța albă de odinioră a fost înlocuită de cea importată, asortată cu gresia. Au apărut bolți, led-uri, bucătăriile s-au mutat pe balcoane sau au fost dotate cu masă gen bar, cu scaune înalte. Apartamentele au început să se vândă într-un ritm mult mai accelerat, iar ca regulă, noii vecini începeau să modifice, să spargă, să boncăne… uneori băteau la ușile din vecini să îi anunțe pe ceilalți că îi așteptă o perioadă care nu va fi liniștită. Vremurile în care fluctuațiile printre vecini erau sporadice și mici ca și procent trecuseră. Odată cu apartamentele noi au aparut și uși noi, închise cu mai multe feluri de zăvoare. Au apărut și interfoanele, reținerile în a deschide ușa, hoții. Vecinii au devenit niște personaje cu care te saluți pe casa scării și pe care, eventual, știi cum îi cheamă, iar întâlnirile cu aceștia au devenit tot mai mult condiționate de rezolvarea unor probleme comune: citirea apometrelor, reabilitarea blocului, câte o conductă spartă.
Strănepoții tantilor de la care am pornit povestea sunt, la rândul lor, o generație cu totul aparte. Unii și-au făcut case și au lăsat în urmă blocurile de odinioară. Alții, mulți, foarte mulți, au lăsat în urmă țara cu totul și și-au făcut alte rosturi în locuri mai prietenoase și mai înstărite. Apartamentele de odinioară, deja modernizate, au intrat într-o nouă epocă. De re-modernizare, doar s-a schimbat moda, au apărut materiale noi, exigențe noi. În blocurile de azi multe apartamente au proprietarii plecați prin străinătăți și rămân așa, locuite doar câte o lună pe an, când aceștia se întorc (încă) la un acasă din ce în ce mai diluat. Unii le-au închiriat, iar chiriașii, oarecum pe bună dreptate, se implică puțin către deloc în probleme care privesc decizii de modernizare, renovare. În fața multor blocuri locul florilor sau chiar al straturilor de odinioară a fost luat de buruiene. E tot mai greu să iei o decizie legată de orice reparație a terasei, a liftului, a casei scării, dacă convoci o ședință riști să nu vină nici măcar cei care locuiesc permanent acolo. Casa fiecăruia începe de la ușa de intrare în apartament, de parcă nu ar circula, pe un traseu mai lung sau scurt, pe aceleași spații comune. Vecinii au devenit niște năluci pe care, maximum, îi știi din vedere.
Lelea Palaghia, lelea Floare și lelea Lucreție își petreceau după-amiezele duminicilor sau ale sărbătorilor stând pe băncuța din fața casei. S-ar fi înțeles probabil cum să se organizeze săptămâna următoare. A început sezonul de cules prune și lucrezi mai cu spor când ai ajutoare. Iar ajutorul se întoarce, întotdeauna.