Să râdem la urmă

După ce bucuria milioanelor de români care au ieșit la vot și au învins dușmanul de clasă, s-a mai stins, după ce artificiile unei victorii ce aparține exclusiv românilor și nu celor care apar învingători pe liste, s-au stins și ele, primul lucru bun pe care ar trebui să-l facem este să gândim limpede și cu multă precauție la ceea ce ne așteaptă. 

După ce UDMR a detectat, cu un nas fin de șobolan, apropierea dezastrului, părăsind corabia și lăsând Puterea fără sprijinul lor cu doar două zile înainte de alegeri, colapsul s-a produs. Pe de o parte, din motivele mici, extrem de multe, dar care au dus la fisuri iremediabile și la surparea încrederii oamenilor în PSD (asemănând un partid de sute de mii de oameni cu chipul unui singur om), iar pe de altă parte din încolonarea tuturor oamenilor, faptelor, realizărilor, încolonarea viitorului după un prezent din ce în ce mai catastrofal, în spatele unui singur om. După el, potopul!

Un om pentru care setea de putere a devenit însăși motivația de a trăi, de a respira. Puterea, aerul ei mereu curat, care îți umple, nu-i așa?, plămânii și te face ca în fiecare dimineață să privești pe fereastră, peste capetele „prostimii”, și să spui „da, sunt cel mai tare, sunt primul, sunt The One”. Bossul. Șeful tău. Săracule, ai înțeles? Prăpăditule! Sunt ALESUL!” Ei bine, acest lucru, devenit vizibil și pentru orbi, dar și faptele despre care nu vorbesc acum pentru că nu sunt în măsură și nici nu am dovezile necesare, au făcut din Liviu Dragnea marele SCOP al alegerilor europarlamentare și al referendumului, pentru români. În timp ce pentru toți europenii aceste alegeri au avut scopul pe care îl cunoaștem, pentru noi aceste alegeri au fost despre altceva. Ele au reprezentat cea mai mare șansă ca cetățenii români, indiferent de etnie, să scape de cel mai toxic, cel mai bolnav personaj din politica românească a ultimilor 30 de ani. Un om care a crezut că nimic nu-l poate împiedica să fie ceea ce și-a dorit mereu.

Alegerile din 26 mai au avut un singur buletin de vot împrăștiat formal pe trei buletine. Buletinul de vot care să-l scoată definitiv, ca pe o cangrenă pe Dragnea din viața României. Am avut senzația că retrăiesc, înainte de aceste alegeri dar și în ziua scrutinului, zilele de dinaintea evenimentelor din Decembrie 1989. Toți liderii, susținătorii înfocați ai acestui personaj lugubru, toți membrii de partid care l-au pupat fără oprire și nu au îndrăznit niciodată să dea măcar de înțeles că se dezic de el, n-au mirosit nimic și au fost atât de siguri pe victoria roșie, încât nimic din comportamentul lor nu trăda o îngrijorare măcar. Cei isteți din partid, pentru că și în PSD sunt oameni de valoare și oameni care au făcut și pot face, pe mai departe, ceva pentru noi, au simțit însă, vuietul de dinaintea cutremurului.

Cetățenii români mai uită ei, în timp, relele. Suntem un popor uituc, ăsta este adevărul. Așa cum și noi am uitat că timp de 12 ani, de exemplu, în trei mandate, administrația PNL nu a mișcat mare lucru în municipiu. Hai să judecăm drept, 12 ani reprezintă foarte mult, ați văzut vreo schimbare în toate aceste trei mandate, mă refer la una consistentă, de pomină, una măcar, în viețile voastre sau pe zidurile urâte ale clădirilor din municipiu? Nu cred. Prin urmare, nu pot să felicit foarte mult PNL ul pentru „marea victorie” de acum, nici din acest motiv, dar mai ales pentru faptul că este o pseudo-victorie venită în urma unui vot împotriva Dragnea – PSD, și nu a unui vot exclusiv pentru meritele PNL, pentru cât sunt ei de buni sau pentru ceea ce pot face. Am văzut cu toții ce pot face deci aș rămâne cel puțin rezervat, în continuare, asupra acestui aspect.

La fel aș spune și despre tinerii revoluționari de la USR – Plus. Desigur, oameni noi, entuziaști, dornici de schimbare, cinstiți poate, mare parte dintre ei, însă oameni care vin în această victorie cu zero experiență, zero expertiză, vin doar cu ce au pe ei și o sticlă desfăcută de șampanie. Atât. Nu vreau să critic și nici nu vreau să umbresc în vreun fel acest rezultat frumos care și pe mine, ca și pe mulți dintre voi, m-a bucurat. Însă am realizat că bucuria mea cea mare a fost aceea că am scăpat de un personaj care ne-a tras în jos mai mult decât mi-aș fi închipuit vreodată că ni se poate întâmpla. Bucuria mea despre asta a fost și tocmai din acest motiv, sunt extrem de rezervat cu privire la capacitatea de a gestiona situația în acest moment, a acestor oameni.

De la bucuria firească a victoriei și până la aberațiile pe care le aud pe la unii lideri (să preluăm puterea, să dăm jos Guvernul, moțiunea, să tăiem capete, să radem de pe fața Pământului, să facem, să dregem…), lucruri care, sincer, îmi stârnesc râsul și mă fac, din nou, să-mi amintesc de sângerosul Decembrie de acum fix 30 de ani. Poate că cei care nu vor întelege exact următoarea frază, mă vor critica sau mă vor înjura, dar eu consider că niciun guvern nu este și nu poate fi mai bun în acest context, în acest moment, decât Guvernul Dăncilă. Așa cum este el, așa cum este ea. N-am lăudat niciodată niciun premier, pe cel actual cu atât mai puțin. Însă nu pot nici măcar să fug cu gândul la ideea că de mâine sau peste o săptămână, USR sau PNL ar veni la Guvernare, pe acest fond în care noi ne găsim acum. PNL nu are oameni, nu are lideri, ambiguitatea și bâjbâiala, nu mai spun de liderul pe care îl au, cât l-or mai avea (după victoria lui Rareș Bogdan, un personaj care necesită pe lângă felicitările de rigoare și o atenție sporită din partea noastră, pentru că eu cred că va avea o evoluție cel puțin surprinzătoare în sânul acestui partid!) sunt lucruri pe care le știm și e vedem, oricât am farda acest partid în culori de sărbătoare… îmi pare rău să spun asta pentru că mi-aș dori din tot sufletul să fie invers. USR sunt și ei în acest moment ca niște pui care au ieșit din găoace, amețiți puțin de lumina artificiilor, de zgomot plimbați din palmă în palmă, drăgălași, tineri, pufoși. Frumos, desigur, dar insuficient pentru a te gândi măcar să formezi un grup care ar putea ajunge cumva în perioada următoare, la conducerea acestei țări.

Aceste lucruri nu se pot schimba de pe o zi pe alta, oricât ne-am dori de mult acest lucru! Iar schimbările de acest gen aduc întotdeauna surprize neplăcute, spre dezastruoase. Riscăm să ajungem, deși știu, pare foarte greu de crezut, mult mai rău decât am fost înainte de alegeri.! Precauția, răbdarea, tactul – sunt lucrurile ce trebuie respectate acum mai mult ca oricând. Cine se grăbește să creadă vorbele recitate de cineva, în scopuri electorale pentru alegerile ce vor veni la toamnă, se înșală amarnic. Cine crede sau, mai rău, are convingerea, că cei care au câștigat doar pentru că cetățenii români au votat împotriva cuiva, reprezintă un argument suficient și decisiv care să-i catapulteze pe scaunele cele mai înalte ale țării, se înșală din nou, tot amarnic.

Și eu, ca și cei mai mulți dintre voi, vreau ca lucrurile, în mare parte, să se schimbe. Vreau ca izul socialist-comunist, împământenit deja în multe instituții, să dispară. Vreau ca funcțiile de conducere și cele mai multe instituții să nu mai fie căpușate politic. Vreau ca în ministere să fie oameni pregătiți, cu școală și cu experiență și nu clone coafate sau venite de peste oceane, aterizați de nicăieri să ne arate ele nouă cât de proști și înapoiați suntem, care habar nu au unde sunt și pe ce lume trăiesc. Iar toate acestea, da, presupun schimbări, presupun căderi de capete. Însă niciun om înțelept nu ar cere sau nu ar face asta de pe o zi pe alta, nu ar scoate din rădăcini un copac, care, așa cum este el, reprezintă, totuși, garanția unei stabilități și un adăpost contra… arsurilor solare, înlocuindu-l cu un pui de stejar pe care orice boare îl scutură la prima adiere. Stejarul acesta trebuie să crească puțin. Noi trebuie să-l udăm, iar el trebuie să ne dovedească faptul că nu am făcut o alegere proastă punându-l, cum-necum, pe el, la un moment potrivit, la poarta României. Fie și prin faptul că am scos din rădăcini o buruiană, pentru că ne-a ajuns cuțitul la os.

Cumpătarea, rezerva, răbdarea și mintea limpede – sunt armele pe care trebuie să le folosim acum pentru a ne apăra viitorul. Vor veni și schimbările, însă e bine să le pregătim teren,să le facem loc și să-i instruim, înainte de toate, măcar o perioadă, pe cei pe care îi vedem astăzi învingători, mai mult sau mai puțin prin meritul lor.

Aș vrea să cred că cei pe care i-am făcut învingători invalidând o boală care ne mânca de vii, că sunt capabili să devină oameni de valoare, înainte de a fi oameni de succes.Vom putea atunci să ne bucurăm și să râdem cu poftă, însă mai e mult până în acel moment. Iar cine râde la urmă, știm din bătrâni că mereu râde cel mai bine.