Vanitatea – blazon instituțional

Nu cred că sunt singura persoană din Zalău care, intrând periodic pe paginile autorităților locale și județene, a observat un fenomen straniu, aducător de furnicături în tălpi plus o senzație de amar în gură. Acela că aproape în orice comunicat, în orice anunț sau informare (lăsând la o parte faptul că cele mai multe dintre postările respective au rămas înțepenite între aceleași grilaje de exprimare comunist-tovărășească) se începe invariabil cu ridicarea în slăvi a celui care conduce instituția respectivă, cu numele său, cu instituția în sine și câte face ea pentru noi.

Totul debutează cu nominalizarea acelorași personalități care, desigur, conduc pe aici vremelnic, dar pe care sincer ne-am cam săturat să le vedem zilnic în capul fiecărui afiș indiferent despre ce e vorba, teatru de păpuși, expoziții de mobilă sau vizite oficiale. Este o chestiune pe care cei care îngrijesc paginile de socializare ale acestor instituții, dar cu precădere chiar persoanele ale căror nume apar mereu obsesiv-compulsiv indiferent despre ce subiect se postează, trebuie să o reconsidere urgent, riscând altfel să rămână fără “fani” pe pagină, dar mai ales în viața reală. Citeam câteva comunicate bățoase și anoste, venite în weekend, legate de un festival popular la noi – festivalul Științei. Un festival plăcut, util, în care copiii noștri au ocazia să se întreacă în tot soiul de invenții, creații, lucrușoare muncite și care exprimă personalitatea și inteligența fiecăruia, dar mai ales aplecarea lui către muncă și studiu. Ce credeți, că vreo instituție și-a început comunicatul proțăpit pe Facebook, așa cum era firesc să îl înceapă? Cu felicitările adresate micilor inventatori, cu descrierea facilă și mai veselă a evenimentului, cu numele și prenumele premianților? Ei, na! Fiți serioși.

Cutare șef  „…a fost prezent sâmbătă, 18 mai, la cea de-a XII-a ediţie a Festivalului Naţional al Ştiinţei, unul din cele mai importante evenimente din învăţământul preuniversitare sălăjean care promovează ştiinţa, înscris în calendarul activităţilor extra-curriculare naţionale ale Ministerului Educaţiei Naţionale”. La fel și pe la celelalte instituții care s-au gândit, ca de obicei, că epicentrul atenției și importanța maximă trebuie acordată altor nume decât copiilor care, nu-i așa, au fost vedetele acestui festival. Acest soi de trufie perpetuă nu este un caz izolat. Fără excepție, toate instituțiile sălăjene își încep postările cu o pleașcă asezonată iremediabil cu numele conducătorului, restul fiind în subsidiar, aruncat pe acolo, pe la final, fără subiectul și fără predicatul care ar interesa cu adevărat pe cineva. Evident, și albumele foto abundă, de obicei, în imagini patriotice, tot cu ei în prim-plan, mereu și mereu, cu tăiatul de panglici, depuneri de jerbe, cuvântări, rostiri, alocuțiuni, indicații la microfon și mai puțin cu imagini care într-adevăr ar face plăcere cuiva să le privească.

Lăsând la o parte faptul că toate aceste lucruri puse cap la cap te trimit automat în negura timpurilor, în anii pe care i-am urât din tot sufletul, ani care ne-au distrus și măcinat tinerețea, bucuriile, accesul la cultură, la evoluție și la cunoaștere, toate aceste lucruri demonstrează că pentru cei care ne conduc vanitatea și iubirea de sine, supraevaluarea rezultatelor ori părerea mereu extraordinară despre sine, sunt lucruri care nu există doar acolo, pe holurile instituțiilor, însă sunt aduse sistematic la cunoștința poporului prin aceste postări obsesive ce pun într-un con de umbră subiectul în sine și pe cei care reprezintă, de fapt, rațiunea unei astfel de postări, amintindu-ne că la eveniment a participat șeful, a tăiat panglica X cel mare, care a ținut foarfeca între două degete și a cuvântat Y tot cel mare, de parcă cineva s-a trezit dis de dimineață cu dorința arzătoare de a-i vedea înșirați din nou prin poze, tot pe ei.

Respect orice autoritate de la noi și de pretutindeni, sunt de acord că instituțiile trebuie să posteze pe paginile lor astfel de comunicate însă ceea ce se petrece în realitate, ceea ce reprezintă miezul și totodată ceea ce e mai important, e mereu uitat, omis sau lăsat undeva la subsol. Umila mea părere este aceea că nu e ok. În disperarea de a căuta atenție, de a te menține pe linia de plutire și de a ține totodată sub un control enervant niște oameni care în realitate chiar sunt cam sătui să te tot vadă și să te tot aplaude, indiferent cine ai fi, aceste personalități scapă din vedere faptul că își taie uneori craca de sub ei în acest mod. Uită că ce e mult, strică aproape întotdeauna. Cel puțin atunci când e vorba de copii, mai ales de cei mici, de lucruri frumoase și colorate, de inteligența lor sclipitoare și de realizările pe care acest sistem de învățământ depășit de timpuri și putred, îi mai lasă să le scoată la iveală, atunci da, trebuie să începem cu ei orice anunț, orice album foto și să ne mai lăsăm deoparte pe noi, ăștia îmbătrâniți de decenii în laude și ovații.

Așa e normal, așa e firesc, așa și instituțiile și-ar arăta rolul dar și prețuirea și aprecierea pentru celelalte lucruri care nu țin neapărat de efortul și munca lor. Nu strică, totodată, un limbaj mai puțin scrobit, acolo unde este cazul mai relaxat, chiar mai vesel, un anunț mai simplu și mai sincer, o ideație ceva mai bogată. În plus, întotdeauna fotografiile care însoțesc aceste comunicate trebuie să conțină mai puțin, spre deloc, figura președintelui, a prefectului, a șefului nu știu care, a primarului sau a domnului director, lăsând loc în albume fotografiilor cu adevărat frumoase și aducătoare de zâmbete sincere, cu cei care au reprezentat rațiunea și motivația evenimentului în sine și cu realizările lor.

Asta dacă vrem să ieșim din odioasele obiceiuri din trecut și să înțelegem că oamenii chiar se satură să audă și să vadă și în sculare, și în culcare, despre măreția și faptele nemaivăzute ale conducătorilor care nu fac altceva decât să meargă la serviciu ca și noi, zi de zi, mai ales despre fapte în realizarea cărora chiar nu au mereu vreun merit substanțial.