De la tovarăşi la domni, de la șefi… la lideri

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la vizita premierului în Sălaj parcă mă ia  cu ameţeli.  Toţi banii şi tot luxul nu reprezintă aboslut nimic, dar nimic, când vezi că lumea te aşteaptă cu coroane, cu dicţionare, cu cântări de  genul prohodului. Trist! Mi-ar fi fugit pământul de sub picioare şi mai mult decât atât cred că m-aş fi stins. N-a fost primită aşa doar la Zalău. Aşa a fost primită peste tot:  de huligani, de drogaţi, de studenţi, de muncitori, de ingineri, de doctori, de pensionari etc. E clar! Dacă tot vorbim de dialogare, ”de consens”  şi de comunicare, prin capul nostru, a celor pârliţi, a muritorilor de rând,  trec şi foarte multe întrebări. Da, nu era în regulă să iasă să dialogheze cu cei care o aşteptau! Risca  mult, foarte mult şi nu era cazul. Însă,  era admirabil şi memorabil, în acelaşi timp,  pentru cei adunaţi acolo, ca premierul să îşi trimită reprezentanţi. Doi- trei lideri loco, persoane cu notorietate şi respectate în mica noastră comunitate care, la rândul lor, să invite din mulţimea ”huliganilor”  alţi doi-trei şi chiar mai mulţi reprezentanţi.  Aşa era firesc. Eram şi eu acolo în mulţime şi poate o să mai fiu şi altă dată. N-am  fost să hulesc, n-am fost să urlu şi nici să fac scandal. Am ajuns în zonă şi prin prisma meseriei pe care o fac acum.  O meserie din care încerc să trăiesc șă să  îmi cresc cinstit copilul. Am fost acolo şi în calitate de cetăţean al acestei ţări. Un cetăţean cinstit, prost de cinstit! Care n-a furat în viaţa lui, care a muncit şi încă mai munceşte pentru a supravieţui.  Sunt sigură că avem cu toţii atâtea întrebări la care, odinoară, mai credeam că vom afla răspunsurile. Întrebări pe care le auzim zilinc și la care acum nu mai așteptăm să primim răspunsuri. Nu-i cine! Una a devenit clişeu în vocabularul fiecărui  român:  ”Da’ până când?”. Vinerea trecută la Zalău a fost altfel. Un fel de 23 august, când în micul Paris de la poalele Meseșului se aștepta, în anii ’85, ’86, ’87, vizita tovarăşului.   Dis-de-dimineaţă, oraşul era plin de oameni cu măturoaie, de maşini inspcripţionate cu ”ordine şi siguranţă”. N-am văzut niciun cerşetor, n-am văzut niciun bişniţar, nici mizerii aruncate pe străzi, nici coşuri de gunoi pline. Era altfel, aşa cum ar trebui să fie zilnic! Încă ceva: am revăzut figuri, care acum zeci de ani îl așteptau pe tovarăș cu brațele deschise. Oameni care atunci erau împotriva bisericii, iar acu’ pupă mâna popii și dau lecții de moralitate. Nu condamn pe nimeni  și  ca un mare păcătos, cu gândul, cu lucru, cu știința și cu neștiința zic:  ”Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!”.