Pe data de 28 aprilie 1922 se năştea Marioara Viorica Doina Coposu, care a avut-o ca moaşă tot pe Weis Oseroae. Ca naş de botez l-a avut pe unchiul Valer Anceanu, judecător de Ocol în Şimleu Silvaniei şi pe soția acestuia, Maria Gheție, fiica vicarului Alexandru Gheție. Ca preot de botez l-a avut pe Augustin Ossian, protopopul tractului Supur, din care făcea parte şi parohia Bobota (Arhivele Naționale – Direcția Județeană Sălaj, Fond Colecția registrelor de stare civilă, Registrul nr. 119, f. 119). Era din zodia Taurului, la fel ca fratele său, Corneliu, ceea ce probabil a avut ca şi consecință „marea asemănare fizică şi morală” (Flavia Coposu- Bălescu, Amintiri povestite. Amintiri trăite, Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011, p. 183). Doina, alintată „Bobiță”, era mai mare cu doi ani decât Flavia, pentru care a constituit un adevărat model: „Viața mea de copil a fost nemijlocit legată de ea. Pentru mine, a însemnat modelul de urmat. Tot timpul doream să fiu ca ea, la fel de inventivă în jocuri şi la fel de obiectivă în judecăți. În certurile noastre de copii şi, mai târziu, în disputele şi contradicțiile de orice fel, Doina era arbitru de necontestat. Avea o judecată dreaptă, o obiectivitate reală şi, în toate diferendele ivite, balanța înclina în favoarea judecății sale” (Ibidem, p. 184). Doina Coposu a urmat cursurile şcolii primare din Bobota şi cele liceale la Beiuş. Observăm că nu a fost dată la şcoală la Blaj, precum frații săi mai mari, Cornelia şi Cornel. Explicația pe care ne-o dă Flavia Coposu, care urmează şi ea liceul din Beiuş este următoarea: „În 1930, tata a trecut din dieceza Gherla în dieceza Oradea şi episcopul Traian Frențiu (de la Oradea – n.n.) a venit în vizită canonică la Bobota să-l convingă pe tata să meargă la Supur (unde era sediul protopopiatului – n.n.) şi n-o vrut şi o aflat că are copii la şcoală şi o spus de ce să trimiteți copiii la şcoală la Blaj aşa de departe, fiindcă este liceu la Beiuş, care are internat de călugărițe franțuzoaice. Era 12.000 pe an. Excepțional. Era mai bine decât la Blaj, ca confort şi ca educație cetățenească, cum ar veni. Internat foarte curat, cu pedeapsă dacă nu era curățenie, pedeapsă dacă nu scrii bine, pedeapsă dacă ai note proaste, toate pedepsele din lume, dar ne ținea în hățuri, fără bătaie, fără zbierete” (Flavia Coposu, interviu, decembrie 2009). La Beiuş mai exista un avantaj şi anume acela că pentru elevii bursieri cu media generală peste 9 şi nici o notă mai mică de 8, se asigura gratuitate, atât la liceu, cât şi la internat. Costurile erau suportate de Episcopia Greco-Catolică din Oradea. Doina Coposu, după cum subliniază sora sa Flavia, a fost o bursieră integralistă pe toată perioada liceului. „Şi Doina, spune sora sa Flavia, a luat din primul trimestru numai note de 10, 10, 10 şi imediat a ras-o de la taxe. I-a dat înapoi banii lui tata ce a plătit pe trimestrul I. Şi a fost bursieră până a terminat” (Ibidem). Excela, în special, la limba franceză, ea servind ca translator la internat, pentru cei care nu cunoşteau limba franceză. Era îndrăgită de călugărițele de la internat şi prin mijlocirea lor coresponda cu câteva eleve de la un colegiu din Paris. Avea în intenție să urmeze studiile superioare la Paris (Flavia Coposu-Bălescu, op. cit., p. 184), dar a avut marele ghinion ca în anul în care a terminat liceul şi şi-a luat bacalaureatul, adică anul fatidic 1940, Franța să fie cucerită de către Germania hitleristă. A urmat, apoi, dezastrul României din vara anului 1940 şi refugiul familiei Coposu. După vacanța de Paşti a anului 1940, stareța liceului, pe care o numeau „Ma mere”, a chemat-o pe Doina Coposu să-i comunice vestea tristă. Ea se pregătea pentru examenul de bacalaureat. Pentru şcolile confesionale, cum era liceul din Beiuş, se organiza sesiunea de bacalaureat în alte centre, la şcoli de stat. Absolvenții liceului din Beiuş dădeau bacalaureatul la Oradea. A nul şcolar se încheia, de obicei, pe data de 24 iunie, când, spune Flavia Coposu, „se sărbătorea ziua patronilor”. Cu această ocazie se făcea un Te Deum în memoria episcopului greco-catolic de Oradea, Mihail Pavel, care a înființat liceele şi le-a întreținut, apoi şi a celor ce i-au urmat, până la Valeriu Traian Frențiu, care a construit o nouă aripă pentru clasele paralele, fiindcă numărul elevilor a crescut odată cu timpul. Susținerea examenului de bacalaureat a Doinei Coposu, în vara anului 1940, a reprezentat un moment deosebit în viața familiei Coposu, la el asistând sora sa mai mică, Flavia şi fratele său mai mare, Corneliu: „Am asistat şi eu, spune Flavia Coposu, la probele orale care erau publice, a venit şi Cornel să asiste la examen, a urmat o agapă modestă, la un restaurant pentru elevi, la care au participat bacalaureații, câțiva profesori, profesoare de la Beiuş şi familiile copiilor. Îmi amintesc că unul dintre colegii Doinei a rostit la despărțire un mesaj deloc încurajator: La revedere peste cinci ani, peste zece ani sau … niciodată” (Flavia Coposu, op. cit., p. 156-157). În toamna anului 1940, Doina Coposu s-a înscris la Facultatea de Farmacie din Bucureşti şi s-a mutat la sora sa Cornelia. Situația familiei devenise deja una îngrijorătoare, fiindcă de la Bobota nu au apucat să ia nimic din toată agoniseala familiei şi cea moştenită de la Tata Mare: „N-am luat nimic de acasă … nimic, nimic, nimic… Şi sora noastră (Cornelia – n.n.) s-a mutat acolo în colonie şi a luat-o pe Doina la ea. N-aveam nici bani de cămin” (Flavia Coposu, interviu, decembrie 2009). Doina Coposu a absolvit cursurile facultății în anul 1945. Conform celor spuse de Flavia Coposu, cursurile de la Facultatea de Farmacie aveau o durată de 5 ani, plus 2 ani de practică, unul înainte de facultate şi unul după. Tot ea spune că în ultimul an de studenție, Doina Coposu a dat concurs pentru a ocupa un post la Spitalul Dr. Cantacuzino, unde avea să ocupe, după absolvire, un post de farmacistă. Însă, în vara anului fatidic 1947, „deşi avea toate recomandările pentru interne”, Doina Coposu a fost chemată de director şi dată afară din serviciu, tot pe baza unor ordine venite de sus, de la partid. Astfel, a rămas şi ea pe drumuri, la fel ca întreaga familie. Totuşi, a avut noroc cu o fostă colegă de facultate, care avea o farmacie în comuna Mătăsaru- Argeş. Colega ei nu vroia să meargă la țară şi a întrebat-o dacă nu doreşte să meargă în locul ei, ceea ce s-a şi întâmplat. Însă, în anul 1950, statul comunist a naționalizat şi farmaciile din mediul rural. Rămânând, din nou, fără serviciu, în cele din urmă a fost repartizată la farmacia oraşului Găeşti. În perioada 1950-1962 a navetat între Bucureşti şi Găeşti, în condiții inumane. Trenul denumit „al morții” pleca din Gara de Nord la orele 5 dimineața şi revenea la orele 18. Anii grei de navetă şi-au pus amprenta asupra stării ei de sănătate, „îmbolnăvindu-i grav inima” (Flavia Coposu, op. cit., p. 185; Flavia Coposu, interviu, decembrie 2009). Cu toate că a reuşit să vadă cum s-a prăbuşit regimul comunist, n-a mai trăit mult şi a decedat, pe data de 28 martie 1990, în urma primelor mineriade, care au avut rolul nefast de a-i înrăutăți starea de sănătate, deoarece locuința familiei Coposu a fost asaltată de mineri. A trecut la cele veşnice în urma unui stop cardiac, la fel ca tatăl său, Valentin Coposu. Doina Coposu a avut de îndurat calvarul impus de regimul comunist, ca de altfel întreaga familie Coposu şi sutele de mii de români care nu au acceptat să plece capul. După arestarea fratelui său a fost dată afară din serviciu şi a navetat la zeci de kilometri distanță. A fost urmărită şi anchetată de Securitate, dar a rezistat cu demnitate prigoanei comuniste. La fel ca ceilalți membrii ai familiei Coposu, constituie un model de moralitate demn de urmat.
Marin POP
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
Doina a scapat ieftin de mania proletara LA mineriada . Senioru insa era s-o mierleasca, noroc cu ficioru de ja..Dan care i-a pus un tab LA dispozitie, sa poata fugi. Marine, cam nerecunoscatori minerii astia. Sa ne mai povestesti si cum i-au taiat cu lama camasile lu ratiu !