Este uimitor câtă răutate şi micime sufletească există în vieţile unora. Într-o antiteză uriaşă, câtă bunătate, nobleţe şi sacrificiu compun vieţile altora. Mi-a atras atenţia zilele trecute povestea unui copil, o fetiţă ca oricare alta, care, prin întortocheatele cărări ale destinului a ajuns să fie crescută şi îngrijită de străbunicul ei. Abandonată de „părinţi” încă din faşă, copila era, aşa cum arătau imaginile, îngrijită exemplar de omul care îi era şi mamă şi tată. Pe fir însă au intrat degrabă rudele, enervate la maximum că nu mai reuşeau să-l bage pe bătrân în groapă, iar pe fată în leagănul de copii, pentru ca ei să împartă ca nişte tâlhari mica avere – o casă modestă și o palmă de grădină.
Astfel, ca în multe cazuri în care protagonişti sunt reprezentanţii rasei umane, a început mizeria. Reclamaţii la Protecţia Copilului, cereri în Instanţă, cum că fetiţa suferea de mama focului, era malnutrită, nefericită, lăsată de izbelişte. „Cum să o îngrijească un boşorog”, spunea o mătuşă pe la autorităţi, învineţită toată de nervi şi transpirată de atâta agitaţie. Pe scurt, val de reclamaţii şi sesizări, toate din partea rubedeniilor, hapsâni care doreau cu ardoare să intre în posesia casei şi a bunurilor după ce omul care creştea fata ar fi plecat într-o lume mai bună.
Zis şi făcut, vin autorităţile călare, şi descind în căsuţa cu pricina, aşteptând probabil s-o găsească pe micuţă murdară şi leşinată de foame, iar pe moş, tolănit pe pat şi cu o sticlă de rachiu la cap. Surprize-surprize, însă.
Curăţenie, armonie, iubire, cărţi, jucării, bucate în frigider şi mâncare bună, care tocmai se pregătea încet, pe sobă. O curte mică, dar bine întreţinută, flori, şi ceea ce era cel mai important, un copil fericit în mijlocul acestui mic univers. Omul, de o simplitate aproape ieşită din comun, spunea că tare îşi iubeşte strănepoata, şi e că ea e singura lui bucurie. Nu s-a gândit nici o clipă să o lase pe undeva. Chiar dacă îi este greu, banii sunt puţini, fata merge la şcoală şi are şi ea, ca orice alt copil, dreptul la o grămadă de lucruri şi bucurii. Cu toate acestea, bătrânul le-a lăsat mască pe doamnele inspector, când le-a invitat în camera fetei. În dulap, aşezate pe umeraş, rochiţe de toate culorile, cămăşuţe albe, tricouri împăturite frumos.
-Uitaţi, fata mea şi-a dorit foarte mult două rochii pentru serbări, ea zice că sunt de prinţesă. Aceasta cu albastru îi place cel mai mult. După ce îi va rămâne mică, vrem să o dăm unei alte fetițe de aici de la noi, mai mică decât fata mea. Ia uitaţi ce frumoase sunt!, arăta omul cu mândrie, hainele pe care dăduse o grămadă de bani. Până şi vârsta, acest om de o frumusețe sufletească aproape ireală, şi-o asuma ca pe o vină, într-atât de modest era. „Ştiu, am 75 de ani, dar aşa cum vedeţi, acestui copil nu-i lipseşte nimic. Când le-am văzut pe doamnele de la Primărie m-am speriat foarte tare şi am început să tremur, știți, eu am și probleme de sănătate dar nu sunt grave.
-Eu ştiam că au venit după fată, dar şi ele s-au convins că ea este foarte bine aici. Tot ce am, chiar dacă nu este mult, către ea merge şi la ea va rămâne. Copilul are tot ce-i trebuie. Poate că şi-ar dori mai mult dar atâta am, aş vrea să pot să îi ofer mai mult” spunea omul, privind în jos. Fata, un copil căruia i se puteau lesne citi în priviri maturitatea timpurie şi educaţia sănătoasă, povestea, răsfoind cu grijă un album de fotografii: -Aici, tata mi-a serbat ziua de naştere. În fiecare an îmi aduce tort şi primesc ori o rochiţă, ori ceea ce îmi doresc eu, pot să-i cer orice, el îmi ţine ziua de când eram mică şi e bucuros, de parcă ar fi ziua lui. Uitaţi şi tortul, cel de anul acesta cu trandafiri, iar aici, cel de anul trecut, la fel de mare şi frumos. Urmează anul viitor alt tort, cu prințesa Frozen.
Nu îmi lipseşte nimic, tata (străbunicul, n.r.) mă aşteaptă să vin de la şcoală în fiecare zi, are grijă de mine şi mă iubeşte. Eu nu vreau să plec nicăieri de aici.” Fata a terminat anul şcolar cu note mari, vecinii şi prietenii au doar vorbe de laudă la adresa ei şi a bătrânului. Rudele, o gaşcă de hiene râioase până în miezul sufletelor, au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca acest copil să fie scos în şuturi din casă şi aruncat într-un pat de orfelinat, omul oricum s-ar fi stins de inimă rea mult mai repede decât i-ar fi fost vremea, astfel încât o adunătură de nemernici, pentru o palmă de pământ şi o căsuţă care nici măcar nu valora mare lucru, ar fi vânturat, rânjind, un pumn de bani, nenorocind într-o clipă două vieţi, două destine care înfloreau unul în preajma celuilalt.
Dar nu a fost să fie aşa. Anchetele sociale dar şi o hotărâre judecătorească dată ulterior, au decis că viaţa va merge pentru străbunic şi pentru copilă, aşa ca şi până acum, pentru că merge armonios, frumos şi curge în cea mai pură și reală iubire.
O altă poveste adevărată, dintr-un loc de Românie, o poveste banală poate pentru mulţi, însă care ne arată, în simplitatea ei aparentă, că unii oameni poartă în ei inimi de uriaş. Au în privire albastru de cer şi în palme, mângâiere de înger. Iar alţii, cum cânta atât de adevărat maria Tănase, au în loc de mers, târâiş de şarpe, gând întunecat şi suflet pe care îl poartă toată viaţa în ei ca pe un bolovan rece, plin de colțuri tăioase.
