Punct şi de la capăt

Dimineaţa, ora 6. Sună telefonul, trezirea! Alarma e setată cu repetiţie, din cinci în cinci minute. După prima sonerie, mai lenevesc puţin. Ce mult înseamnă 5 minute, mai ales dimineaţa! E chiar nimic, dar în capul meu … pare mult. În cele din urmă mă ridic din pat. Direcţia baie – duş, îmbrăcarea şi apoi trezirea copilului. Începe şi el ritualul specific dimineţii. Soţul a plecat deja, el începe la 7. Totul se derulează la pistol viteză, mecanic. Pregătesc micul dejun cu gândul la câte am de făcut în ziua care tocmai a început; o mică gustare la pachet pentru copil. Ce bine că am apucat să pun sandviş. Sunt zile în care scot dimineaţa câte 5-6 lei din portmoneu şi-i dau copilului ca să-şi cumpere mâncare. ”Mama, de cinci lei nu prea am ce să îmi iau. Numai apa e 3 lei!”. Plusez încă 2-3 lei şi-i văd de multe ori figura schimbată. Am făcut cafea. Din ea apuc să beau două guri, pentru că îmi dau seama că e vremea să ieşim din casă. Am ieşit! Purcedem spre joburile noastre: serviciul şi şcoala. Am ajuns la muncă şi-i dăm bice. Un zvon despre un porc mistreţ care a ajuns în oraş şi a muşcat oameni, se confirmă. Te pui şi scrii, desigur după documentare. Un accident soldat cu rănirea gravă a două persoane; informaţii peste informaţii care trebuiesc verificate şi puse în pagină. Treaba trebuie finalizată până la ora 17. Nu pot să-i laşi pe alţii să aştepte după tine. Toţi au casă, au masă şi timpul lor e preţios, ca al tău de altfel. De la economie, la politică, de la învăţământ la eveniment, de la sănătate la cultură, o mulţime de informaţii trec, într-o zi de muncă, prin capul tău. Trec! Printre rânduri, îţi sună telefonul. Uneori e jumătatea, alteori  mama, prieteni sau cunoştinţe care fie vor ceva sau pur şi simplu te apelează să te întrebe ce faci. Dacă tu nu ai timp să-i suni şi eşti prins cu tot felul de treburi, asta nu înseamnă că ei nu au. E cinci -17. Mergem spre casă! În drum intrăm pe la magazin să luăm una alta necesare micuţiei gospodării: lapte, pui, iaurt, pâine etc. ce ştim că ne trebuie. Ajungem din nou, acasă! Ne apucăm când e cazul de gătit. O tură de haine la spălat a devenit un obicei. Puţine poveşti cu ai tăi, despre cum a fost la şcoală, despre cum a fost la serviciu, despre cum a trecut ziua, despre cine ne-a iritat, despre cine ne-a sunat, despre cine ne-a impresionat…. despre. E ora 20! Întindem hainele, le aranjăm pe cele uscate, verificăm teme, ştergem frigiderul pe care  l-am murdărit cu ketkup, călcăm o cămaşă,  poate două,  pentru ziua de mâine. Nu cred!!! E 22.30! Pfoi! ”Gaşcă, la somn! Mâine ne trezim şi o luăm de la capăt”, zic. Cum nu ştiu să mă bucur şi preţuiesc momentele astea când încă: suntem toţi, copilul e lângă noi, suntem sănătoşi…suntem în picioare! Cum ne agităm cu toţii, pentru ce? Conştientizez, dar nu am luat nicio măsură. Mereu îmi spun că voi schimba ceva, că voi petrece mai mult timp cu cei dragi. Îmi spun şi atât. Punct şi de la capăt!