După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, conducerea Transilvaniei a fost încredinţată, până la convocarea Constituantei, Marelui Sfat Naţional, ca for legislativ, şi Consiliului Dirigent, ca organ executiv (acesta a fost aprobat ca organ al puterii de stat prin Decretul Regal nr. 3672 din 13/26 decembrie 1918 şi îşi va înceta existenţa la 4 aprilie 1920, atribuţiile sale fiind preluate de guvernul României întregite). Consiliul Dirigent avea 15 membri şi îşi desfăşura activitatea pe 12 resorturi (ministere), între care, datorită atenţiei care trebuia acordată învăţământului, se număra şi un Resort al Instrucţiunii şi Cultelor.
Îndelungatul război mondial şi tulburările revoluţionare din toamna anului 1918 au făcut ca în judeţul Sălaj, în anul şcolar 1918-1919, să nu funcţioneze nici măcar jumătate din şcolile existente, multe fiind folosite ca spitale militare, depozite sau adăposturi. „Învăţământul primar din judeţul Sălaj în cursul războiului, dar cu deosebire în revoluţie a decăzut mult, deoarece acel judeţ a servit ca teren de operaţiuni militare, bolşevism, comunism, în măsură cu mult mai mare decât în alte judeţe. Readucerea la starea normală se face încet şi cu mari greutăţi”.
Pentru îndrumarea şi controlul învăţământului sălăjean a fost numit revizor şcolar Ioan Mango, care şi-a ocupat postul la sfârşitul lunii mai 1919. Tot atunci a fost preluat şi fostul Inspectorat Școlar Maghiar. Nici un fost inspector maghiar nu a depus, însă, jurământul cerut faţă de statul român şi, de aceea, Resortul Instrucţiunii şi Cultelor a renunţat la serviciile acestora.
În cursul aceluiaşi an 1919, personalul Revizoratului Județean Sălaj a fost completat cu un subrevizor, Ioan Ciupe, şi apoi cu revizorii de control Dumitru Mărgineanu, Ioan Kerulo, Maria Schmith şi Adelina Prodan. De asemenea, pentru pregătirea noului an şcolar 1919-1920, s-au definitivat conducerile unor şcoli, s-au efectuat reparaţii la edificiile şcolare şi s-au organizat cursuri de vară pentru învăţătorii suplinitori.
Statul român întregit avea nevoie în administraţie, justiţie, finanţe etc. de mulţi intelectuali, iar învăţătorii, la fel ca preoţii, au trebuit să se improvizeze în purtătorii diferitelor slujbe administrative. Chiar şeful Resortului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din cadrul Consiliului Dirigent îi „îndruma”, la 20 mai 1919, pe învăţătorii care ocupau funcţii de primar sau secretar comunal, ori urmau diferite cursuri administrative sau financiare, să-şi reocupe posturile în şcoli, putând servi, totuşi, în funcţiile administrative, „în orele libere şi în vacanţe”. Dar, chiar şi în aceste cazuri, „învăţătorii respectivi vor cere autorizaţie de aici prin revizorul şcolar”.
A fost, totuşi, nevoie ca pentru asigurarea cadrelor didactice „de lipsă” să se apeleze şi la preoţi, şi la învăţători din Vechiul Regat, şi la pensionari şi suplinitori, şi la învăţători de altă naţionalitate chiar, cu condiţia ca aceştia să fi jurat fidelitate statului român.
Iată de ce, pe lângă alte întemeiate motive (învăţători calificaţi nu existaseră niciodată în număr suficient în şcolile din satele sălăjene, alţii, mulţi, pieriseră pe fronturile războiului mondial, numărul analfabeţilor era încă ridicat ș.a.), în toamna anului 1919 la Zalău se va înfiinţa „Şcoala Normală de învăţători din Zalău”. Trebuie însă spus, că şi înainte de anul 1918 în Zalău a existat, pentru pregătirea învăţătorilor, o şcoală normală maghiară de stat. Aceasta a fost creată în baza legii învăţământului din anul 1868, curând după instaurarea dualismului austro-ungar, în acelaşi timp cu alte 19 şcoli normale ardelene şi a funcţionat în reşedinţa judeţului (comitatului), fără întrerupere, până în anul 1892. Transferată la Timişoara, în anul 1892, şcoala normală a fost reînfiinţată la Zalău, cu altă programă analitică însă, în 1913. Limba română nu mai figura ca materie de învăţământ. Doar la religie, într-o singură oră pe săptămână, era tolerată.
Programa studiilor obligatorii, în noua școală normală din Zalău, cuprindea: religia şi morala, limba română, limba franceză, psihologia şi pedagogia, istoria, geografia, matematica, ştiinţele fizico-naturale cu noţiuni de agricultură, horticultură, forestieria, igiena şi medicina populară, desenul şi caligrafia, noţiuni de drept constituţional, administrativ, economia politică, lucrul manual, muzica vocală şi instrumentală, gimnastica şi jocurile gimnastice.
Instrucţia consta în două cursuri, de câte patru ani fiecare. În ciclul inferior, elevii primeau doar cunoştinţe de cultură generală, pregătirea profesională propriu-zisă începând în clasa a IV-a, pentru a se putea realiza selecţia pentru cursul superior. În clasele V-VIII, instrucţia avea un caracter profesional. Nu puteau fi primiţi în cursul superior al şcolii normale, decât în mod excepţional, absolvenţi ai altor şcoli secundare. Ultimul an al şcolii normale era destinat practicii pedagogice, repetiţiei generale, lucrărilor în ateliere şi laboratoare, excursiilor tematice în diferite centre şcolare, culturale şi economice.
Cursurile şcolii zălăuane, în care se pregăteau doar învăţătorii (băieţi), au început la 10 octombrie 1919. Examenul de admitere s-a desfăşurat în data de 25 septembrie. Pentru că locurile nu s-au completat atunci, un nou examen a avut loc în ziua de 6 octombrie 1919. Examenele au constat, în afara controlului medical eliminatoriu, din probe la limba română, aritmetică şi muzică.
Corpul didactic al noii şcoli era compus din Cornel Pop (profesor de istorie, care era şi directorul şcolii), Graţian Capătă (pedagogie), Pompei Ţolca (geografie şi ştiinţele naturii), Gabriel Almăşanu (matematică), Gheorghe Matieşanu şi Ioana Schmidt (limba română şi limba franceză), Gheorghe Dunca (muzică), Petre Modreanu (şcoala de aplicaţie).
Numirea în funcţia de director a Şcolii Normale din Zalău a lui Cornel Pop, până atunci profesor la Şcoala Normală din Gherla, a venit din partea Resortului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din cadrul Consiliului Dirigent, sub semnătura lui Onisifor Ghibu, secretarul general al amintitului resort. Comunicată lui Gheorghe Pop, prefectul judeţului Sălaj, la 1 septembrie 1918, decizia de numire a fost primită cu bucurie, prefectul promiţând tot sprijinul noii şcoli şi directorului amintit.
Amintim şi că la religia ortodoxă preda protopopul Ioil Ghiuruţan, iar la cea greco-catolică preotul Traian Trufaşiu. Erau folosiţi, la alte materii, profesori de la şcoala civilă de fete din Zalău. O privire cât de fugară peste aceste nume de profesori, unii participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi aleşi în Marele Sfat Naţional (Traian Trufaşiu), alţii devenind prefecţi ai judeţului Sălaj (Gheorghe Matieşanu), toţi cu activitate recunoscută pe plan cultural (de pildă, Cornel Pop devine vicepreşedinte al Comitetului central al „Astrei” în judeţul Sălaj, Graţian Capătă, controlor, iar Gheorghe Maţieşanu, secretar al aceluiaşi comitet judeţean) ne dezvăluie cât de bine pregătiţi erau aceştia, de cât respect se bucurau în societate şi câtă grijă aveau guvernanţii de destinele şcolii româneşti aflate la început de drum. Aprecierile la adresa activităţii desfăşurate în școala normală din Zalău, de profesori şi elevi deopotrivă, sunt, încă din anul 1920, măgulitoare: „rămâi încântat când vezi mersul învăţământului, disciplina, hrana şi curăţenia acestui institut cultural împreunat cu internat”.
Cursurile școlii normale erau frecventate, anual, de cca. 190 de elevi. Şcoala avea un internat propriu, cumpărat de stat, suficient pentru toţi elevii şcolii, dar ea însăşi funcţiona în localul unde a funcţionat ultima școală normală maghiară de stat până la sfârşitul războiului, în incinta actualului Colegiu Naţional Silvania. Bine încadrată cu profesori, corespunzător înzestrată cu material didactic, şcoala avea şi „aproximativ 60 jug. de pământ, din care o splendidă grădină aşteaptă să poarte în spinare noul local al şcoalei care va trebui să se zidească cât mai în grabă”.
Pentru a putea urma cursurile acestei şcoli, doritorii trebuiau să achite anumite taxe, în bani şi în natură. Acestea variau de la an la an. De exemplu, în anul şcolar 1920-1921, taxa de intrare în anul I a fost de 70 lei. Se adăugau 100 lei pentru manuale şi, indiferent de faptul că elevul era bursier, semibursier sau solvent, diferite cantităţi de produse naturale (pe lângă taxa de întreţinere în internatul şcolii, care a fost, în anul amintit, de 3.000 coroane). În acel an şcolar acestea erau: 100 kg grâu, 50 kg cartofi, 10 kg fasole, cinci kg untură, un kg săpun. Cele necesare vieţii în cămin erau aduse tot de către elevi, începând cu salteaua şi terminând cu obiectele personale de igienă.
La înscriere, în afara unei cereri, elevii erau obligaţi să prezinte certificatul de naştere (care să ateste că aveau 12 ani împliniţi), actul de revaccinare şi certificatul de absolvire a cursului primar. Iată cum arată primul anunţ al direcţiunii şcolii, publicat în „Gazeta Oficială a judeţului Sălaj”, din 10 septembrie 1919: „Dela Direcţiunea şcoalei normale – preparandiei române – de stat din Zălau. Aviz! Subsemnata direcţiune aduce la cunoştinţa părinţilor şi celor interesaţi, că petiţiile pentru primirea ca elev al şcoalei normale române (preparandie) de stat din Zălau sunt de a se înzestra cu atestatul de pe ultimul an şcolar, estras matricular (încât se poate de la oficiul parochial, pentru ca să se poată constata forma originală a numelui) şi certificatul de revaccinare. Petiţiile deplin înzestrate sunt de a se trimite cătră direcţiunea şcoalei normale, până în 25 l.c. Primirea ca elevi ai institutului şi alumni ai internatului aparţinător şcoalei normale o pot cere toţi aceia, cari pot dovedi prin atestat authentic, că au absolvat clasa IV-a şi a VI-a a şcoalei primare din sat precum şi aceia, cari dovedesc, că au terminat clasa I, II, III, IV, gimnazială ori civilă sau cursul pentru învăţători ajutori aranjat la Sălişte. În 25 l.c. fiecare recurent e obligat să se prezinte în biroul direcţiunei. Direcţiunea se simte îndemnată să atragă atenţiunea fiecărei suflare românească asupra obligamentului moral ce-l are faţă de acest institut de o mare importanţă din punctu de vedere a culturii naţionale române, cerând sprijinirea acestui institut prin înscrierea băieţilor în număr conziderabil”.
Pentru a putea obţine o eventuală bursă, cei săraci puteau prezenta un certificat de pauperitate. De asemenea, trebuiau să-şi ia angajamentul, în momentul admiterii lor, că vor servi cel puţin 10 ani în învăţământ. Cei care, din diferite motive, nu respectau acest angajament, erau obligaţi să restituie statului cheltuielile făcute cu întreţinerea şi instruirea lor.
Examenele de admitere în şcoală au devenit mereu mai dificile. În anul şcolar 1920-1921, examenul, desfăşurat în ziua de 8 septembrie 1920 a constat în probe de limba română, matematică şi muzică. În anul 1925, examenul a ţinut două săptămâni (7-21 septembrie) şi a constat din probe scrise la limba română şi matematică şi probe orale la limba română, matematică, istoria şi geografia ţării.
Conform noii legi a învăţământului primar şi normal primar a statului, materiile de învăţământ în şcoala normală erau: religia şi morala creştină, limba şi literatura română, cunoaşterea folclorului românesc, limba franceză şi, facultativ, o altă limbă străină modernă, istoria românilor şi elemente de istorie universală, geografia României, matematica, noţiuni de contabilitate şi comerţ, ştiinţele fizico-chimice şi naturale, noţiuni de agronomie şi anexele ei, cu aplicaţii practice, gospodăria, ştiinţele pedagogice (psihologia, logica, pedagogia, didactica, practica pedagogică), datoriile învăţătorilor, igiena şi medicina populară, dreptul, economia politică, caligrafia şi desenul artistic, muzica (vocală, bisericească, instrumentală), educaţia fizică, lucrul manual.
Pentru a încheia studiile, absolvenţii susţineau un examen de capacitate. În anul 1928, spre exemplu, acesta s-a desfăşurat între 10-15 iulie. S-au prezentat 20 normalişti, absolvenţi ai şcolii, şi şase învăţători ajutori. Examenele se desfăşurau în faţa unei comisii formată din profesorii şcolii normale, sub preşedinţia directorului şcolii sau, uneori, a unui delegat din partea Ministerului Instrucţiunii Publice. Doar trecerea acestui examen, care consta din probe scrise eliminatorii, probe orale şi probe de practică pedagogică, dădea dreptul la numirea în învăţământul primar. Cei care nu-l promovau trei ani consecutiv erau numiţi învăţători ajutori. În anul la care ne referim, din cei 26 de candidaţi doi au căzut la proba practică, iar trei la probele pedagogice şi ştiinţifice. Au promovat examenul, cu medii ce au variat între 7,01 – 7,88, 17 normalişti şi patru învăţători ajutori.
Profesorii şi elevii şcolii normale desfăşurau şi o bogată activitate culturală. Şcoala avea un cor foarte bun, invitat la diferitele manifestări culturale, organizate, cele mai multe, în sala teatrului orăşenesc din Zalău. Nu o dată, directorul sau celelalte cadre didactice susţineau conferinţe publice ori publicau articole de larg interes în publicaţia „Şcoala Noastră” sau în ziarele locale (vezi şi ilustraţiile).
„Normaliştii” zălăuani au înfiinţat şi o „Societate de lectură”, purtând numele lui „Grigorie Maior”, care prezenta, cu diferite ocazii, programe artistice unanim apreciate de cei prezenţi. Un asemenea program cuprindea: marşuri executate de orchestră, conferinţe, poezii, cântece, piese de teatru etc. Iată cum arăta programul susţinut de această societate în ziua de 17 martie 1929, în sala teatrului orăşenesc din Zalău: 1). Zorile, marş executat de orchestră; 2). Personalitatea şi rolul învăţătorului în noul Stat Român, conferinţă; 3). Din prag, poezie de Al. Vlahuţă; 4). Cântece populare, cor; 5). Se face ziuă, piesă de Z. Bărsan; 6). Potpouri naţionale, orchestră; 7). Ţăranul la Bucureşti, monolog; 8). Marşul lui Mihai Eroul, cor.
Unindu-se cu şcoala normală din Satu Mare, şcoala normală din Zalău a fost transferată, în anul şcolar 1932-1933, la Carei (pe atunci, parte a judeţului Sălaj). Aici s-au primit, în primul an de activitate, în clasa I, 30 de elevi: 15 bursieri şi 15 solvenţi (cu 6.500 lei anual). Înscrierile s-au făcut până în data de 9 septembrie 1932, iar examenul de admitere s-a desfăşurat în 10 septembrie acelaşi an.
Până la data transferării la Carei, şcoala normală din Zalău a calificat aproape trei sute de învăţători. În anul Dictatului de la Viena (1940) îşi va înceta activitatea şi în Carei, iar reînfiinţarea ei la Zalău, cu alt profil, școală normală maghiară pentru educatoare, se va produce în anul 1946. Va fi transformată în liceu pedagogic în anul 1969.
Absolvenţii şcolii normale din Zalău au pregătit, în perioada interbelică, în bune condiţii, mii de elevi sălăjeni. Prin energie şi pricepere, marea lor majoritate dascăli adevăraţi, ei au reuşit să înlăture multe din lipsurile cu care se confrunta şcoala primară sălăjeană. Au desfăşurat, în paralel, după cum am văzut, şi o bogată activitate extraşcolară, pe teren cultural cu precădere, dar şi naţional, fiind modele de urmat atât pentru copiii pe care îi instruiau, cât şi, deopotrivă, pentru părinţii acestora. Au făcut, de fapt, ceea ce se cerea de la ei: „Nu este dascăl adevărat cel care se izolează de ţărani, care nu iubeşte copiii şi nu merge în fruntea lor la biserică. Ne trebuie dascăli, la care sătenii să se-ndrepteze ca la cel mai cuminte om din sat, iar copiii lor să vadă în el un sfânt”.
Împreună cu dascălii vechi, „care stăteau între copii de dimineaţa până pe înoptate”20, învăţătorii tineri au contribuit decisiv la progresul înregistrat de şcoala românească în anii `30 ai secolului trecut, dar şi mai târziu. Şi datorită lor, oamenilor de la catedră, ieşiţi de pe băncile şcolii normale din Zalău (Vasile Iluţiu, Ioan Ştirb, Vasile Fărcaş, Gh. Perneşiu, Macedon Olaru ş.a.21), şcoala şi satul românesc şi-au schimbat în bine aspectul.
Dănuț Pop
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
