Dinamica dezvoltării Zalăului între sec. XIV – XVII reflectată în privilegiile oraşului

Este lesne de înţeles că orice mărturie scrisă are „caracterul permanenţei” care „rămâne temelia istoriei noastre vechi”- ceea ce ne obligă să ne facem o datorie de conştiinţă în a depista modalităţi facile de popularizare a acestor dovezi într-o formă care să asigure perpetuarea sensului fundamental al depoziţiilor istorice. Se cuvine, din această perspectivă să dăm o apreciere specială acestor probe, care se constituie în argumente esenţiale din punct de vedere istoric, oferind detalii surprinzătoare despre evoluţia acestei urbe. Oraşul de la poalele Meseşului, se pare că este unul dintre cele mai vechi aşezări din Transilvania. Astfel, din însemnările lui Anonimus – notarul regelui Bela al IV-lea- aflăm că pe la anul 900, Zalăul exista, specificând în scrierile sale că „… ungurii au ajuns la Zyloc la poalele Meseşului. Aici au oprit şi au ţinut sfat, hotărând ca hotarul Imperiului lui Arpad să fie la poarta Meseşului….” Tocmai acest statut de localitate de graniţă, avea să confere Zalăului şansele unui trend ascendent din punct de vedere al dezvoltării economice, lucru care a atras după sine transformarea lui ulterioară într-un centru urban. Un alt stimulent favorizant al creşterii progresive a importanţei acestei aşezări a fost acordarea succesivă a unor privilegii speciale care i-au înlesnit extinderea. De asemenea, o componentă esenţială care a grevat parcursul acestui loc, a fost cea demografică, ştiut fiind faptul că „ rolul oraşelor depindea în mare măsură de potenţialul demografic pe care îl reprezentau”. Din această perspectivă, nu putem privi Zalăul decât ca parte componentă a unui întreg, guvernat de o serie de factori globali care au determinat o scădere dramatică a populaţiei în toată Europa şi implicit în Transilvania. Astfel, în sec. XIII-XV asistăm la o stare de fapt ce decimează constant populaţia bătrânului continent nu numai atât din cauza războaielor cât mai ales a foametei determinată de schimbările incontrolabile ale climei concretizate prin inundaţii devastatoare sau secetă dar mai ales prin izbucnirea epidemiei de ciumă în sec. al XIV-lea care va rămâne în istorie sub numele de „ ciuma neagră” şi care „a pustiit întreg continentul…”. Profilarea unui astfel de context a determinat, probabil, scăderea densităţii populaţiei şi în acest viitor târg iar din această perspectivă, preocupările vis-a-vis de componenta demografică a Zalăului a fost o constantă a oficialilor locului, astfel încât din privilegiile datate 1387 iunie 19 şi 1401 ianuarie 1, aflăm că Episcopii Transilvaniei Emeric respectiv Nicolae fac demersuri pentru sporirea numărului populaţiei din „ satul Zalău” , stimulând acest proces prin garantarea unor drepturi, libertăţi şi concesii stabilite de predecesorii lor. Este lesne de înţeles că acest lucru a contribuit la refacerea echilibrului demografic şi sporirea numărului populaţiei. Din această perspectivă devine palpabilă o finalitate previzibilă, materializată prin schimbarea statutului Zalăului din sat în centru urban, „târg”. Titulatura de târg apare menţionată pentru prima dată în documente începând cu anul 1473 într-un privilegiu emis de Matei Corvin, deşi se poate considera că Zalăul avea acest statut şi în perioada anterioară emiterii actului oficial menţionat, aici desfăşurându-se activităţi negustoreşti încă de pe la sfârşitul secolul XIV, acţiune care poate conduce la concluzia că Zalăul avea deja calitatea – chiar dacă încă neconsacrată – de târg. Astfel de privilegii emise de liderii politici ai timpului s-au acordat constant în perioada secolelor XV-XVII, cu scopul de a susţine dezvoltarea economică a acestui opidum şi de a contracara o serie de factori colaterali care au condus, în anumite momente, la contorsionarea ordinii cotidiene şi chiar la pauperizarea locuitorilor Zalăului. Unele dintre elementele cu conotaţie degenerativă care au indus într-o perioadă starea de sărăcie a populaţiei acestui oraş au fost succedarea unor acte de jaf şi tâlhărie. Din această perspectivă, existenţa în jurul Zalău a unei întinse zone muntoase producând pe lângă multiplele avantaje şi un nedorit dezavantaj, oferind celor certaţi cu legea un habitat perfect. Luând în considerare şi această realitate, se vor acorda locuitorilor Zalăului „sărăciţi din pricina prădătorilor şi tâlharilor” o serie de înlesniri şi drepturi concretizate prin scutirea de la plata „tuturor vămilor şi trişesimilor….” Orice nesocotire a acestor beneficii aveau să fie aspru sancţionate aducându-se drept argument acordarea lor şi de către „regii de odinioară”. Raportarea la „…tradiţia de autoritate anterioară” impunea încredere şi necesitatea aproape instinctivă de respect, determinând menţinerea şi perpetuarea oricăror decizii de acest fel care creionau o legătură cu trecutul dând în acelaşi timp impresia de continuitate. Aceste scutiri au creat premisele unei fiscalităţi mai relaxate ceea ce a produs un efect de tip domino un aspect, determinându-l pe celălalt. Astfel, scutirea de unele taxe a condus la creşterea puterii de cumpărare a populaţiei aceasta la rândul ei a stimulat consumul, lucru care este de presupus că a avut un aport considerabil în determinarea creşterii producţiei meşteşugăreşti locale. O altă verigă cu caracter progresist, a fost sprijinul acordat de către autorităţi în direcţia dezvoltării comerţului, concretizat prin acordarea dreptului de organizare a târgurilor periodice. Astfel, Ludovic I regele Ungariei acordă în anul 1370 un privilegiu prin care asigură protecţie tuturor negustorilor şi vânzătorilor care-şi vând şi cumpără mărfuri la târgul anual ţinut cu încuviinţarea sa în ziua de 13 iulie a fiecărui an, la Zalău. De asemenea, privilegiul emis de către Matei Corvin, întăreşte acest privilegiu, confirmând organizarea de târguri în „ opidum” Zalău de două ori pe an în zilele de 10 ianuarie, respectiv 1 mai. Având în vedere această realitate, este de presupus că prin aceste târguri periodice se promova schimbul direct între consumatori şi producători ceea ce a stimulat creşterea productivităţii care la rândul său, a condus la o relativă stare de prosperitate a populaţiei Zalăului. Pe de altă parte, la sfârşitul sec. al XVI-lea se creionează argumentaţia existenţei unei categorii de negustori specializaţi, originari din Zalău, care practicau cel puţin un comerţ regional comercializând fier şi produse din fier aduse din Ungaria. Acest aspect, este surprins de un privilegiu din anul 1595 emis de Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, prin care acesta din urmă porunceşte oficialilor oraşului Cluj să respecte drepturile locuitorilor târgului Zalău şi să permită ca aceştia să-şi vândă fierul, oţelul şi uneltele din fier. Chiar dacă locuitorii târgului Zalău erau beneficiarii unei relative relaxări fiscale, nu însemna că aceştia erau scutiţi de toate obligaţiile de acest tip – Zalăul fiind parte componentă a unui sistem social, economic şi fiscal de inspiraţie occidentală de la regulile căruia nu putea face notă discordantă. În general, târgurile (opidum), „cu statut inferior faţă de oraşele libere (civitas)”, erau în dependenţă faţă de un stăpân feudal. Particularizând, Zalăul a fost tributar aceleaşi situaţii, fiind donat după năvălirea tătarilor de către Regele Bela al IV-lea Episcopilor catolici ai Transilvaniei care au rămas stăpânii acestui loc o bună perioadă de timp. Faţă de aceştia din urmă, locuitorii Zalăului plăteau o taxă anuală despre care aflăm dintr-un înscris din anul 1515, prin care Episcopul Transilvaniei la cererea judelui târgului Zalău acceptă micşorarea acestei taxe de la 150 de florini la 100 de florini. De asemenea, relativ la obligaţiile fiscale ale zălăuanilor, aflăm dintr-un document din anul 1595, emis de Sigismund Bathory care confirma faptul că aceştia plăteau dijmă către Provizoru cetăţii Gilău, administratorul de atunci al târgului Zalău. Din acest document, mai desprindem un amănunt care probează existenţa unei forme aproape consacrate de corupţie a funcţionarilor statului cu efect împovărător pentru populaţia acestui opidum – dijmuitorii sosind la Zalău înaintea termenului stabilit pentru strângerea dijmei şi constrângându-i pe locuitorii târgului să-i întreţină. Pentru contracararea acestui fenomen, locuitorii Zalăului reprezentaţi de oficialii oraşului s-au plâns Principelui Transilvaniei, solicitând să se ia măsuri cu efect coercitiv care să anihileze acest neajuns. Revenind la aspectul referitor la stăpânii oraşului – Episcopii – aceştia aveau dreptul consfinţit prin privilegii să judece în baza „ vechilor libertăţi şi legi ale Bisericii”, cauzele iobagilor fără avere exceptând faptele de furt, tâlhărie sau omor, acestea din urmă fiind de competenţa autorităţilor laice cu atribuţii judecătoreşti. Emiterea unor astfel de privilegii în favoarea Episcopilor, demonstrează întrepătrunderea între factorii de putere politică şi ierarhia religioasă catolică. Transferarea atribuţiilor juridice către oficialii administrativi ai târgului, respectiv jude şi juraţi a determinat ulterior o metodă mai elaborată a organizării acestora, în primul rând vizând modul de alegere a componenţilor instanţelor şi evident stabilirea competenţelor şi modul de exercitare a acestora . Astfel, printr-un document datat 1571 Ştefan Bathory, la cererea expresă a judelui şi notarului târgului Zalău stabileşte modul de alegere a celor 33 de senatori, al judelui şi a celor 12 juraţi. De asemenea, documentul prevedea ca aceştia să fie aleşi anual, în a II-a zi de Crăciun, în „Casa senatorială” . Aspectul referitor la menţionarea existenţei Casei Senatoriale ca loc deliberativ, constituie un element de noutate în condiţiile în care aceste activităţi se derulau până atunci în cimitir bazându-se, pe o serie de deprinderi tradiţionaliste legate probabil de vechiul obicei al pământului şi raportarea la memoria înaintaşilor, ceea ce întărea legitimitatea deciziilor fiind garantate de legătura cu trecutul. Asupra locuitorilor oraşului Zalău, s-au exercitat şi alte presiuni cu efecte sociale adânci ale căror protagonişti au fost trupele de soldaţi care fie au staţionat, fie au tranzitat acest loc. În cazul unor astfel de împrejurări, responsabilitatea întreţinerii acestora cădea în seama populaţiei. „Obligaţiile de cazare şi încartiruire au fost destul de grele” pentru oraş şi au condus de multe ori la nemulţumiri din partea locuitorilor acestuia. Pentru a contracara această stare de lucruri pe parcursul secolului al XVII-lea, principii Transilvaniei au luat o serie de măsuri consfinţite prin emiterea unor privilegii cu caracter protecţionist menite să apere cetăţenii acestui opidum de eventuale abuzuri din partea armatelor aflate în staţionare sau care tranzitau oraşul. Din acest motiv, Gabriel Bathory în anul 1608 sau Gheorghe Rakoczi în 1631, respectiv 1637 au emis astfel de privilegii pentru a da o garanţie în plus respectării drepturilor locuitorilor acestui oraş. Aşadar, radiografiind evoluţia acestei aşezări regăsim aici o societate deja conturată care se racordează din mers metamorfozelor vremii, căpătând o identitate proprie şi dezvoltându-şi sentimentul de apartenenţă, de comuniune cu locul. Un loc, care prin dinamica dezvoltării sale avea să-şi asigure un statut juridic nou, acela de târg. Prezervarea poziţiei Zalăului a fost asigurată printre altele şi de emiterea succesivă a acestor privilegii care i-au înlesnit traiectoria, accelerându-i şi consolidându-i schimbarea.

Bibliografie:

1. Arhivele Naţionale Sălaj, Fond primăria Zalău – privilegii

2. Andrei Kiss, Oraşul Zalău în timpul lui Mihai Viteazul – viaţă socială şi economică în Mihai Viteazul şi Sălajul – Guruslău 375, Zalău, 1977.

3. Bogdan Murgescu, Istorie Românească – istorie universală (600-1800), Bucureşti, 1999.

4. Ovidiu Drimba, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, Bucureşti ,1990, vol. III.

5. Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, 1998,vol. III.

6. Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului, Bucureşti, 1993

Mihaela SABOU

Articol apărut în revista Caiete Silvane www.caietesilvane.ro