De ce vă este frică?

De ce vă este frică să comunicați? De ce unii dintre voi – aleși, numiți sau chemați, aveți o teamă de a vorbi? Sunteți sus, model pentru societate, mai ales comunitate, pentru „plebe”. De la voi ar trebui să luăm exemplu! Unul pozitiv, desigur, pentru că voi sunteți, nu-i așa, etalon. Dacă ninge, vă este frică să ieșiți la ”deszăpezire” și să spuneți cum și în ce mod ați acționat, dacă plouă, la fel, dacă-i caniculă – nu sunteți  în dispuși să spuneți muritorului de rând că apa … s-a evaporat. S-a evaporat și gata! Nu e vina voastră că muritorii de rând au rămas fără apă! De-ar fi nițică viziune, ce multe lucruri bune, salutare chiar, s-ar putea realiza! De ce vă este frică să fiți sociabili și deschiși, dar mai ales să vă faceți datoria? De ce vă este teamă (sau poate jenă) să vă ascundeți firele albe?  De ce vă este frică să ascundeți mizeriile sub preșurile ”caselor” pe care le ”gestionați”? Ce-o să faceți când va tuna? Cu siguranța se apropie și ziua aceea, pentru că totul are un sfârșit! De ce nu vă este frică atunci când rispiți banul cetățeanului alegător pe chermeze, acțiuni și evenimente care nu-și au rostul? Cum poate un gospodar să-și cumpere parfum atâta vreme cât în casă nu are apă și săpun? De ce nu vă este frică atunci când vă umiliți subalternii chemându-i  în miez de noapte, cu mașina instituției, să vă ridice de pe la chefuri? De ce, unii dintre voi, nu aveți respect pentru familia tradițională? De ce nu vă este frică să purtați pălăriile prea mari, pe care le-ați primit în dar. Atât de mari încât vă obturează vederea și … viziunea. Nu e bine pentru voi, pentru cei din jurul vostru, pentru copiii și nepoții voștri, pentru întreaga societate. Unii sunteți foarte curajoși. Ați făcut salturi mari, foarte mari: de la tină la asfalt, de la sapă la stilou, de la tren la avion, de la opincuțe – la pantofi scumpi. Adică prima doamna, care-i poliglot, poate purta opincuțe și alte ”duamne”, nu? În fața unei impunătoare instituții de prin urbe era, odinioară, un om. Părea un domn. Era de fapt ”un duom”, un șef. Își persifla angajatul întrebându-l, în plină stradă: ”de ce mințești, măi?”. Cu vocea tremurândă, probabil cu gândul la copiii care-l așteaptă acasă, am auzit și răspunsul subalternului ”nu vă mint, domn’ director!”. Uitasem…. În miez de noapte, când se aude soneria de la intrarea în colibă, vă e frică? Dormiți liniștiți sau iepurește? Şi mie îmi este frică atunci când mă gândesc la viitorul copiilor noştri, cei care vor îndrăzni să rămână acasă, în sărăcia asta uriașă care ne apasă tot mai mult… Să nu uitaţi! Suntem vremelnici!