Concluzii
(Serialul este varianta redactată şi completată a prelegerii pe tema „De peste un mileniu în Sălaj – Ţara Silvaniei, şi de aproape un secol în România”, prelegere prezentată în 21 septembrie, cu ocazia „Zilelor maghiarilor din Sălaj”)
Premise:
Motivaţia elaborării prelegerii şi a serialului: de a comunica spre concitadinii/concetăţenii noştri – câţi şi cine am fost şi suntem, maghiarii din această parte de ţară. Cum vedem istoria care ne leagă şi evenimentele de acum aproape 100 de ani şi ce a urmat, de când această zonă face parte din România. Cred că Centenarul ne oferă ocazia să vorbim deschis despre trecutul, prezentul şi viitorul relaţiilor româno-maghiare, maghiaro-române.
În încheierea serialului încerc să vă fac unele completări şi să trag nişte concluzii:
Acţiunea declarată „conferinţă” de organizatori, a constat din două prezentări sau prelegeri, dintre care prima susţinută de un intelectual român din Zalău, şi o altă prelegere susţinută de subsemnatul. Noi doi am încercat să trecem în revistă câte ceva, din trecutul comun al Zalăului şi Sălajului. Este adevărat că numele celor doi nu apare în Invitaţie şi nici intenţia organizatorilor nu este suficient de clară din text…
Prima pagină a prelegerii prezintă titlul şi vrea să scoată în evidenţă că Sălajul a existat din Evul Mediu, chiar şi mai devreme decât prima hartă din 1566 pe care apare Sălajul=Szilágyság. A doua secvenţă de hartă se referă la situaţia zonei cu împrejurimile Sălajului la sfârşitul anului 1918 şi la începutul anului următor. Că a fost 1918 şi Anul Centenar, şi respectiva activitate s-a făcut în contextul acţiunilor dedicate evenimentului de acum un secol, chiar dacă nu a fost una „oficială” şi finanţată din fondurile publice. A treia hartă prezintă judeţele Românei de acum, printre care evident şi judeţul nostru.
Pe baza propriei prelegeri şi a unor surse citate, utilizate, timp de 14 săptămâni am încercat să vă aduc unele informaţii, ce sunt mai mult sau mai puţin accesibile, dar mai puţin cunoscute de cititorii de rând români, în anumită măsură nici de etnicii maghiari.
Şi ca să nu vorbesc în vânt, vă dau doar o mostră de surse utilizate, adică din bibliografie:
Concluzii:
În mod normal, problemele istorice le discută istoricii, problemele culturale oamenii de cultură (intelectualii), iar problemele economice cei care au această formaţie. Însă la noi, în această parte a Europei, problemele sunt cam amestecate, şi cum este evident şi politicul îşi bagă nasul în toate problemele societăţii, în funcţie de conjunctură. Chiar şi din sport se poate face politică, dacă eşti suficient de „încărcat” sufleteşte sau ai suficiente prejudecăţi sau resentimente. Doar să vă gândiţi la „miza” unui meci de fotbal sau de handbal dintre naţionalele României şi Ungariei… Ori la un meci de hochei dintre Miercurea Ciuc şi Steaua.
Intenţia mea a fost tocmai de a micşora cât de puţin din această încărcătură (sau tensiune) a relaţiilor româno-maghiare/maghiaro-române, şi de a lumina un pic unele părţi mai puţin cunoscute pentru cei care nu cunosc limba maghiară sau istoria comună. Sau le cunosc doar prin „filtrul” altora, care fac selecţii pe criterii mult prea partizane.
Îmi puteţi spune că sunt un naiv, ori că sunt în slujba unor interese oculte. Vă spun că nu sunt. Nici, nici! Şi sper că văd suficient de bine în ceaţa (artificial produsă) de unii.
Sistemul nostru de învăţământ poate fi criticat pe bună dreptate (şi la acest aspect!), că în loc să elimine câte ceva din tensiunea acumulată, nu prea reușește să o facă. La orele de istorie? Nu prea, dimpotrivă. La orele de literatură? Dar oare de ce tocmai acolo? La consiliere şi orientare? (fostele ore de dirigenţie). Nu, căci sunt alte probleme mai grave şi mai de actualitate. Şi până la urmă situaţia nu se ameliorează. Ori mult prea încet.
Aşteptăm ceva de la presă? Putem aştepta mult şi bine!
Atunci ce rămâne? Comunicarea dintre părţi, ceea ce am încercat în cest demers şi în celelalte întreprinse mai recent (ocazionate sau nu şi de Anul Centenar) sau mai demult.
Pe baza acestor experienţe îndrăznesc să formulez unele concluzii, care pot să placă unora sau ba:
Relaţiile româno-maghiare, atât în ce priveşte relaţiile interetnice din România, cât şi relaţia dintre minoritatea maghiară şi instituţiile statului român (poate chiar şi cele dintre România şi Ungaria), tind spre normalitate, exceptând uneori ocazia campaniilor electorale. Termenul de „români verzi” nu eu l-am inventat şi nici de „maghiari verzi”, care există de asemenea. Şi nu doar termenii există!
În Sălaj şi în Zalău, contrar trecutului, cred că aceste relaţii sunt mult mai bune decât acum 100, sau 70, ori acum 30 de ani.
Civilii (printre care mă socotesc şi eu), presa, dar mai ales politicul, pot face foarte multe.
Comunitatea maghiară din România poate (eu zic că trebuie) să fie puntea şi
catalizatorul dialogului dintre români şi maghiari, dintre România şi Ungaria. Am spus de mai multe ori şi susţin în continuare această idee.
Consider că nu este un handicap să fi minoritar, ci este (poate fi) un atu, dacă ştii să foloseşti această posibilitate şi beneficiile care decurg din această situaţie în scopuri comune, nobile. Nu mă refer la vreun beneficiu material-pecuniar sau social! Dacă cunoşti ambele limbi, ambele culturi, poţi înţelege subtilităţile fine pe care cei care sunt străini de aceste culturi nu le pricep, chiar dacă e vorbă despre bancuri.
Dacă nu te victimizezi şi nu jigneşti partea cealaltă sau propria comunitate…
Dacă ai suficientă empatie. Etc. etc. etc…
De orice naţie să fie omul, nu e ruşine, dimpotrivă, dacă cunoaşte şi alte limbi, alte culturi. Dacă două naţii, două popoare convieţuiesc – şi convieţuirea româno-maghiară este cel puţin milenară – se cuvine să ne cunoaştem cât mai profund.
Mai demult era în vogă un dicton, care avea varianta în mai multe limbi, inclusiv şi în engleză: „The more languages you know, the more of a person you are.” Care în traducere mot a mot înseamnă: Cu cât mai multe limbi cunoşti, îţi multiplici de atâtea ori persoana. În traducere liberă, cam aşa sună: Cu cât mai multe limbi cunoşti, eşti o persoană cu atât mai valoroasă! Şi când mă gândesc, că anul trecut când am întrebat retoric: Să fiţi absolut sinceri şi să spuneţi dacă din oraşul nostru sunt 10 români care să vorbească fluent (să citească, să scrie) în limba maghiară? Să cunoască istoria şi cultura maghiară? Ce reacţii vehemente am primit ulterior, nici nu e bine de pomenit… Deşi nu am făcut bancuri cu „poligloţii” care ne conduc sau ne reprezintă.
Tot atunci am mai afirmat:
Această Românie, unde dorim să trăim în pace împreună cu voi. Dorim ca România, ţara noastră comună să rămână o ţară europeană. Şi nu în ultimul rând, că cele două state vecine – România şi Ungaria – să urmeze odată modelul franco-german. Comunitatea maghiară din România poate fi puntea, pe care cele două ţări şi naţiuni se pot apropia, se pot întâlni… (La această propunere nu am primit vreun răspuns, aprobare, argument sau contraargument constructiv din partea „grupului ţintă”)
Sunt de părere că des invocatul „pericol maghiar” – despre iredentismului maghiar şi a naţionalismului extremist maghiar etc. – dr care a fost acuzată de foarte multe ori comunitatea maghiară din România, nu este altceva decât „o falsă sperietoare” (maghiară). A fost inventată foarte probabil în „laboratoarele” Securităţii defuncte (?) şi implementată adânc în mentalul colectiv prin diverse mijloace şi metode. Această sperietoare poate fi scoasă, ca asul din mâneca trişorilor, ori de câte ori e nevoie. Dacă masa mare de oameni nu este corect informată (educată), atunci poate să cadă în capcana celor care doresc să recurgă fel şi fel de manipulări sau diversiuni. Educaţia şi spiritul critic, inclusiv autocritic, oferă un fel de „imunitate”, protecţie în faţa manipulării, care este utilizată frecvent de politicienii şi de actorii media (de categoria care poate fi numită „mercenari de presă”). Poate aţi auzit şi de metoda dublei măsuri: cu paiul din ochiul celuilalt… şi alte găselniţe.
În încheierea concluziilor şi a serialului revin la un pasaj des citat din proclamaţia lui Kós Károly din 1921. Proclamaţie prin care autorul propune renunţarea la pasivismul politic adoptat de maghiarii din România, şi recunoaşterea realităţilor de după 1918.
“Mărturisim însă, deschis şi sincer: mai degrabă suntem loiali decât rebeli, mai degrabă constructivi decât distructivi, mai degrabă prieteni sinceri, decât duşmani oculţi.” (Manifestul din 1921: Cuvântul strigat).
Haideţi să pornim de la termenii subliniaţi: LOIAL – CONSTRUCTIV – PRIETEN SINCER. Şi pe aceste baze să continuăm dialogul constructiv. Nu dialogul surzilor, care de fapt constă din două monologuri. Să prindem „taurul de coarne” şi să facem pasul înainte! Măcar acum, după 100 de ani.
László László
