De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?

Am citit zilele trecute un articol extraordinar, scris cu emoție și pricepere de Mihaela Moldovan, jurnalist de marcă din Sălaj, o profesionistă pe care nu am avut ocazia să o cunosc până acum. “Cum m-am decis să plec din România, la mai puţin de un an după ce m-am întors” – un titlu care te îndeamnă, fie și doar din curiozitate, să parcurgi rândurile care cuprind bucuriile, realizările, curajul, speranțele, dar și marile sacrificii care vin la pachet cu multe neajunsuri, pe care orice român care a făcut acest pas uriaș în viață le face, le-a trăit și le trăiește în continuare. Cred că nu există zi în care să nu mă gândesc, așa cum mulți dintre voi o faceți, să las viața asta tot mai urâtă și nedreaptă de aici și să încerc să prind rădăcini pe un alt pământ. Nu e zi să nu constat cât de mult ne adâncim într-o mocirlă din care deja nu mai putem să ieșim.

Citim cu ochii cât cepele despre ascensiunea unor oameni cunoscuți din Sălaj care ajung, prin forța unor împrejurări dar și a altor lucruri bine determinate, pe cai mari, la București. Te întrebi, ei cu ce sunt mai buni decât tine? Ce au în plus sau ce au în minus, mai ales, și totuși…? În astfel de situații (ca și în altele, după umila mea părere) norocul nu există. Nu poți spune că cineva a avut noroc atunci când schimbă biroul simplu la care își servea cafeaua într-un sediu de societate comercială din Zalău, cu unul luxos, stând la masă cu oameni importanți prin funcțiile pe care le dețin (mai puțin prin ceea ce sunt), acolo, la vârful puterii.

Ei de ce pot și tu nu? Îmi vin în minte discuțiile cu prietenii mei care au încercat de nenumărate ori să se angajeze, prin concurs, în diferite instituții și, cum – necum, nu au reușit. Sunt oameni isteți, prezentabili, cu experiență. Au picat la toate concursurile posibile, nu o dată, ci chiar de două sau de trei ori. Deși s-au pregătit temeinic și au avut toate  Îmi vin în minte fețele dezamăgite, de o tristețe greu de descris, ale celor care mă întreabă oare ce se întâmplă și unde se va ajunge în acest ritm în care nepotismul și pila de partid fac jocurile, pe față, oriunde ți-ai întoarce capul.

Văd, de cealaltă parte a străzii, acolo unde pomii sunt mereu înfloriți iar trandafirii sunt veșnic roșii, oameni care nu s-au remarcat prin realizări mărețe în mica noastră comunitate, oameni care cu pași mărunți, dar foarte siguri, s-au agățat de toate oportunitățile sau au implorat, pur și simplu făcând jocurile celor de la putere, să fie luați și ei în barcă, dar nu oricum și oriunde, ci la cârma ei. Văd zilnic cum cei care ne conduc sau conduc instituții în care politicul și partidul fac legea, cum sfidează pur și simplu nu doar bunul simț, ci și legea.

Ei sunt cei mai tari, nu te poți pune cu ei, oricum ai face-o degeaba. Dacă o cucoană de o nesimțire greu de cuantificat, parchează zilnic, de peste un an sau chiar mai mult, pe trotuar, blocând accesul pietonilor pe spațiul din fața unei instituții de învățământ din buricul târgului, la un pas de sediul Prefecturii – un lucru despre care am scris de 10 (zece!) ori până acum, pentru că o doare în fund și nimeni nu o ia de bucle, da, ăsta-i Sălajul de astăzi din care trebuie să te cari cât mai poți.  Dacă cei cărora le ceri să-ți spună un lucru cât de vag, o idee, despre situațiile grele și despre lipsurile cu care ne confruntăm, tac în continuare doar pentru că au sceptrul puterii în mână, dacă te duci ca fraierul și participi ca concursuri vezi-Doamne anunțate, oriunde te-ai duce, și te duci degeaba, da, trebuie să iei cât mai repede hotărârea cea mare, pentru că ăsta-i Sălajul și asta-i România, iar cale de întoarcere chiar nu mai există.

Dacă asiști la cea mai mare involuție din ultimii 30 de ani, dacă te lovești zilnic de uși trântite, cozi absurde, pierdere de timp prețios din viața ta, birocrație, prostie, răutate, bârfă, judecată și prejudecată, dacă privești zi și noapte la un peisaj urbanistic sărac, auster, trist, la investiții lipsă și vezi cum banii de dezvoltare ai municipiului sau județului rămân, cu sacii, la sfârșit de an, doar pentru că cei care iau salarii pur și simplu uriașe, nu fac ceea ce trebuie să facă, atunci te poți gândi cât se poate de serios că niciodată nu e prea târziu să pleci. Râzând, plângând, urlând, strângând din dinți, dar să îți faci marele curaj și să pleci.

Să iei în piept toate neajunsurile, toate dezavantajele, temerile, greutățile, umilințele specifice traiului, cel puțin în perioada de început, pe alte meleaguri, să îți lași bunicii și părinții singuri și triști, fără sprijin, să-ți iei și copiii – ori să-i lași aici, după cum ți-e situația, dar și și toate visurile în spinare și să părăsești locul în care te-ai născut, ai crescut, ai învățat, te-ai pregătit și în care, în cel mai pur și firesc NORMAL, ar fi trebuit să și trăiești decent și frumos.

România a pierdut, din momentul preluării guvernării de către monstruoasa alianță, aproape 300.000 de români care au plecat definitiv în căutarea unei vieți mai bune, între alte granițe. Tot atâtea perechi de brațe apte de muncă, de cercetare, de făcut fapte bune pentru țară, tocmai pentru că oamenii aceștia au acceptat marele adevăr pe care îl vedem cu toții, astăzi, sub ochii noștri. România nu mai are nicio șansă.

Cei care rămânem în continuare aici, trebuie să ne asumăm eternul eșec, frustrările, trebuie să fim pregătiți permanent să pierdem și să ne uităm la cei despre care niciodată nu am avut cuvinte de laudă, cum ajung în cele mai mari funcții nu doar aici, ci și la București. Nimeni nu poate fi invidios pe așa ceva, un om conștient și realist ar deplânge ajungerea unui om total nepregătit, în cel mai bun caz, dacă nu și periculos de nepotrivit, într-o funcție care este cu mult prea mare pentru capacitățile și expertiza lui. Dar, până una-alta, el e acolo, iar tu aici, privind pe mai departe la mizeria de pe străzi, la întunericul și pustiul cele de fiecare seară, la crăpăturile și mâzgăliturile de pe pereții clădirilor din centrul orașelor, la sfidare și minciună. Așa ne arată și viitorul, crăpat, până în temelii și la doar un pas până la prăbușire.