1918 – Anul astral al românilor

28 Noiembrie 1918 – 28 Noiembrie 2018. 100 de ani de la Unirea Bucovinei cu România

Prin tratatul de pace din 10/21 iulie 1774 de la Kuciuk-Kainargi (Cadrilater) încheiat între Imperiul ţarist şi Imperiul otoman, urmat de Convenţia turco-austriacă la Constantinopol în 1775, Bucovina este cedată habsburgilor.
Pe baza Constituţiei Imperiale din 1849 şi 1867, Bucovina a fost proclamată Mare Ducat, păstrându-şi statutul de autonomie cu organe proprii de conducere. Curtea de la Viena a promovat în Bucovina o politică de deznaţionalizare care a determinat scăderea ponderii românilor la 34% din populaţie (în 1910). Această politică a vizat biserica şi școala şi s-a realizat şi prin emigrări masive (populaţia ruteană, ucraineană, germană). Intelectualitatea din Bucovina şi-a orientat activitatea în două direcţii: „centraliştii”, în frunte cu fraţii Hurmuzaki, militau pentru obţinerea egalităţii în drepturi dintre români şi minorităţile etnice (în administraţie, învăţământ, biserică), „federaliştii” militau pentru susţinerea caracterului istoric al Bucovinei şi păstrarea identităţii acestui teritoriu românesc. Lupta naţională a bucovinenilor a cunoscut diverse forme culturale: în 1865 s-a înfiinţat Societatea pentru cultura românilor, iar în 1875 Societatea Arboroasa – Cernăuţi.
În 1875 se afirmă învăţământul în limba română prin înfiinţarea din grija lui Ion Sbiera a Catedrei de limbă şi literatură în cadrul Universităţii germane din Cernăuţi. Şcolile româneşti au fost ajutate de Biserica Ortodoxă ridicată în 1873 la rangul de Mitropolie.
În 1892 s-a format Partidul Naţional Român din Bucovina care acţiona pentru menţinerea autonomiei. În 1906 s-a înfiinţat aici Partidul Social Democrat Român.
În toamna anului 1918, pe fondul dezagregării imperiului austro-ungar, bucovinenii şi-au amplificat acţiunile pentru „ruperea” de Viena şi unirea cu România, respingând şi ei Manifestul „Către popoarele mele credincioase” lansat de ultimul împărat Carol I la 3/16 octombrie 1918. Totodată bucovinenii au beneficiat de solidaritatea popoarelor asuprite din Austro-Ungaria care au iniţiat mai multe acţiuni. În 29 noiembrie 1917 la Kiev are loc Adunarea Naţională la care participă 5000 de delegaţi, cehi, slovaci, sloveni, croaţi, ucrainieni, sârbi şi români hotărându-se pentru continuarea luptei de formare a statelor naţionale.
În aprilie 1918 la Roma se desfăşoară Congresul naţionalităţilor asuprite din Europa Centrală care afirmă dreptul popoarelor de a-şi constitui state naţionale. În 20 septembrie 1918 la Washington reprezentanţii naţiunilor oprimate din Austro-Ungaria îi cer preşedintelui Wilson şi opiniei publice americane să sprijine întemeierea statelor naţionale independente. În octombrie 1918 se constituie Uniunea Central Europeană sub conducerea lui Mararyk având ca scop încurajarea luptei naţionale. În aceeaşi lună are loc conferinţa naţionalităţilor din Austro-Ungaria.
La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de la Universitatea din Cernăuţi condus de profesorul Sextil Puşcariu a scos ziarul „Gazeta Bucovinei” care a influenţat puternic conştiinţa colectivă, elaborând Declaraţia- program: „Pretindem ca împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plămădim viitorul, care ne convine nouă în cadrul românismului”. Tot acum Clubul Parlamentar din Viena a fost transformat în Consiliul Naţional Român din Austria avându-i în conducere pe Constantin Iosipescu şi pe liderul socialist George Grigorovici. La începutul lunii octombrie 1918 refugiaţii bucovineni și ardeleni adoptă o Declaraţie semnată de Ion Nistor înmânată regelui Ferdinand în care se exprima încrederea în realizarea României Mari. În 9 octombrie 1918 CNR a cerut, în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorinţa de secesiune, asta după pacea de la Brest-Litovsk Ucraina ridica pretenţii asupra provinciei.
În acest context la 14/27 octombrie 1918, deputaţii români bucovineni din parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din Dieta Bucovinei s-au întrunit la Cernăuţi şi au pus bazele Adunării Naţionale Constituante prezidată de Iancu Flondor. Adunarea Constituantă votează unirea Bucovinei cu România.
Art. 2. Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent.
Art. 3. Spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile, Constituanta instituie un Consiliu Naţional de 15 membri.
Adunarea Ucraineană acţiona pentru încorporarea Bucovinei, iar în replică în toată Bucovina se crează Consilii şi Gărzi Naţionale în condiţiile în care legiuni ucrainiene şi ruseşti tulburau ordinea publică. Ca urmare la cererea CNR adresată guvernului de la Iaşi, în Bucovina au sosit unităţi militare române care în noiembrie 1918 au restabilit ordinea. În aceste condiţii, drumul către unire s-a derulat în mod firesc: s-a format un guvern condus de Iancu Flondor, a fost decretată o Constituţie provizorie şi s-a hotărât convocarea pe baze plebescitare a Congresului general care să exprime dreptul la autodeterminare a populaţiei din întreaga provincie.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei format din 100 de aleşi ai populaţiei (74 de români, 13 ucrainieni, 7 germani şi 6 polonezi), întrunit la Palatul Metropolitan din Cernăuţi a votat în unanimitate unirea necondiţionată a acestei provincii cu patria-mamă.
Declaraţia de unire a Bucovinei cu România, 15/28 noiembrie 1918
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singurul cu putere legiuitoare,
În numele Suveranităţii Naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacim şi Nistru, cu regatul României.
Din păcate, ca şi în cazul Basarabiei, această veşnicie a durat până în 1940.
Peste puţin timp, la 18/31 decembrie 1918, unirea a fost confirmată prin decret semnat de regele Ferdinand I.

prof. Zaha Camelia