Uniți în dezbinare

Asistăm în aceste zile la un spectacol național în care marii “actori” ai vieții românești –ipocrizia, răutatea, ura și dezbinarea – participă, înfrățite, la o adevărată Gală. Începând cu sfințiriea unei catedrale inutile, urâte, la propriu, mâncătoare de milioane de lei, în timp ce bolnavii înghit kilograme de bacterii prin spitalele țării și terminând cu ieșiri la rampă, dineuri și festivități în care plata polițelor politice sunt cap de afiș, România Centenară ne găsește mai dezbinați, mai dezamăgiți și mai singuri ca niciodată, în fața unei Puteri otrăvitoare și a unui “staf” politic demn de “Cascadorii Râsului”.

Dincolo de râurile de cerneală care curg necontenit sub comanda de partid, ce ridică în slăvi niște activități care nu au niciun sâmbure de autenticitate sau utilitate, asistăm la o Sărbătoare feștită din belșug, dar goală pe dinăuntru. Nu prin semnificația ei, prin importanța și valoarea ei – toate uriașe, de necontestat, ci prin felul în care am fost aduși, în ultimii ani, în acest punct critic și prin rezultatul care ni se desfășoară sub ochi la acest ceas de mare sărbătoare. Încet și cu migală, structurile din fruntea statului, aflate la cuțite și care și-au declarat război deschis, prezent zi și noapte în tot spațiul media ( între Președinție și Executiv, în special) au transferat toată ura și desconsiderarea pe care le nutresc una față de cealaltă, către mulțime. Spațiile online sunt sufocate literalmente de ură și răutate, de judecată, de dezbinare.

Oamenii se înjură, se blamează reciproc, sar unii la gâtul celorlalți indiferent despre ce subiect este vorba. Încotro ne îndreptăm și la ce să ne așteptăm bun dacă acum, la ceasul celei mai mari sărbători din ultima sută de ani, noi suntem pe mai departe mânați și păcăliți de ei? Primul ministru ne îndeamnă la unitate și bună înțelegere, în condițiile în care capii statului nu au căzut de acord, în acest an, asupra unui proiect, unul măcar, care ne privește pe toți. În condițiile în care ura, reproșurile, denigrările, jignirile, au fost la ele acasă în relațiile dintre instituțiile din fruntea statului. Îndemni poporul la concordie, de la tribuna Parlamentului, iar tu nu-ți mai încapi în piele de atâta impostură și ipocrizie?

Paradele militare, defilările rezerviștilor, ale jandarmilor sau Ambulanței, nu pot acoperi dezastrul social din această țară. Fanfarele nu pot acoperi suspinul părinților care și-au pierdut copiii din vina autorităților (Colectiv este doar unul dintre marile dezastre ale ultimilor ani, un caz care și acum este sub același semn de întrebare în ceea ce privește tragerea la răspundere a vinovaților). Discursurile gângave ale politicienilor și ale multora dintre cei care conduc, nu pot ascunde realitatea românească acum, la o sută de ani de Românie și nu pot pune sub covoarele pe care calcă, gunoiul toxic strâns prin incompetența,  minciuna și prefăcătoria instalate în fotoliile plușate ale statului. Chiar și această uriașă sărbătoare care ar trebui să fie una a unității naționale, a realizărilor, a iubirii și toleranței, a faptelor și nu doar a vorbelor citite, este umbrită în cel mai nedrept mod de realități pe care oamenii le simt așa cum se simte frigul, până la oase, atunci când ieși în viscol îmbrăcat subțire.

România celor o sută de ani este o țară a plecaților și plecăciunilor. O țară din care toată forța de muncă fuge mâncând pământul, o țară în care angajatorii umblă cu mâna întinsă pe stradă, disperați că sunt nevoiți să pună lacătul pe fabrici și societăți din lipsă de forță de muncă. O țară în care coșul lunar de subzistență este un vis, încă, pentru peste jumătate dintre români, o uriașă imposibilitate de a supraviețui decent, printr-un minimum de alimente, resurse financiare pentru plata facturilor și alte lucruri care țin de de domeniul supraviețuirii. O țară în care angajații de la stat, unii pe bună dreptate, alții nu, câștigă cu peste 70 la sută mai mult decât cei care duc în spate economia acestei țări și care, mulți dintre ei, nu mai apucă nici pensia fiind măcinați de stres, de boli profesionale, de depresie. O țară care alunecă în prăpastia analfabetismului, a sărăciei crunte, a mizeriei birocratice și legislative.

O țară în care bugetarilor li se aduc pe tavă bilete de vacanță, drepturi și sporuri, măriri salariale duble, triple, avantaje legislative, iar angajaților care trag la patron le este pus pumnul în gură, pe principiul “taci și înghite”. Nu există nici cea mai mică urmă de echitate, de dreptate, iar statul este marele răspunzător pentru această situație socială care ne aruncă în coada listei evoluției, între toate statele europene. Să ne bucurăm că suntem ultimii, nu? Suntem țara cu cea mai mare rată de emigrație din LUME, după Siria, iar acest lucru reprezintă, dincolo de cele spuse mai sus, dar și de cele rămase nespuse, cea mai clară dovadă că trăim timpuri crunte, și nimeni dintre cei care ar trebui să aibă decența să tacă, dacă de recunoscut nu pot recunoaște un adevăr vizibil din Cosmos, nu face un pas înapoi.

Această mare sărbătoare nu poate avea strălucirea și fastul autentic pe care le merită. Realizările, faptele, uriașele împliniri lăsate, cu prețul vieții, de marii noștri înaintași nu pot lumina acum, tocmai din această cauză. Pentru că moștenirile lăsate de ei, una dintre ele fiind tocmai Marea Unire, dar și tot ce a decurs din ea în ultima sută de ani, nu pot rezista, nu pot străluci la adevărata și meritoria lor valoare, dacă cei veniți după, rotiți sistematic la cârma acestei țări, nu au știut, nu au putut sau nu au vrut să dezvolte, să prețuiască și să folosească toate aceste valori.