Cu detașare, despre Centenar

Ana Berar

Eram pionieri și participam la tot felul de acțiuni patriotice și da, recunosc, a fost o vreme în care acestea mă emoționau. Nu cred că m-am gândit vreodată, în vremurile alea, la sărbătorirea Centenarului. Poate pentru că era prea departe în timp sau poate pentru că nu se punea mare accent pe ziua de 1 Decembrie. Era mult mai mare fast de 24 ianuarie, când dansam hora unirii în curtea școlii. Dar cred că gândul de a sărbători 100 de ani de la nașterea Țării mele m-ar fi mișcat. Și sigur m-aș fi văzut undeva unde se sărbătorește cu fast acest moment istoric.
Vremurile s-au schimbat și ne-au schimbat și pe noi, odată cu ele. Iar acum iată, Centenarul cel măreț ne bate la ușă și ne găsește pe foarte mulți blazați și indiferenți. Ba chiar uneori iritați, pentru că, din păcate, s-a facut abuz în ultima vreme de acest 100. Antete cu 100 pe toate documentele de la instituțiie publice. 100 de meșteri populari îmbrăcați in 100 de costume diferite, pictând 100 de icoane… 100-100-100. Toate au ceva cu 100. Dar din pacate nu reușesc să găsesc autenticitatea. Emoția și starea de sărbătoare pe care toate aceste sute ar trebui să mi-o aducă. Sentimentul de apartentență la țara aceasta. Și de mândrie ca neamul meu împlinește un veac.
Încerc să imi imaginez ce au simțit cei care au fost atunci, în 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Au fost 1228 de delegați oficiali reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate românești, apoi episcopii, delegații consilierilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai organizațiilor militare și ai tinerimii universitare. Dar pe lângă aceștia, din toate unghiurile țărilor române de peste Carpați, a sosit poporul cu trenul, cu căruțele, călări, pe jos, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ținuturilor, în cântări și plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de față la actul cel mai măreț al istoriei românilor.
Deci în 1 decembrie 1918, peste 100.000 de oameni s-au strâns la Alba Iulia. Într-o vreme în care nu exista facebook-ul, ca să postezi ”invitație la evenimentul Unirea Transilvaniei cu România”. Ba nici măcar telefoane nu existau. Extraordinara mobilizare a acestor oameni, care au avut nevoie de câteva zile să ajungă acolo, pe un frig cumplit – asta mi se pare emoționant. Adunarea de la Alba Iulia – așa cum ne-o amintesc fotografiile vremii- s-a ținut intr-o rânduiala extraordinară. Deși a fost fără amplificare sau monitoare care să o transmită.
Președinte al Marii Adunări Naționale a fost ales Gheorghe Pop de Băsești – un sălăjean de-al nostru. Tot el a anunțat și rezultatul votului celor 1228 de delegați asupra rezoluției: „Adunarea Națională a poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurene a primit rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestei provincii românești cu țara mamă este pentru toate veacurile decisă.”
Iar președintele Consiliul Dirigent, instrumentul executiv pentru coordonarea problemelor a fost ales Iuliu Maniu – un alt sălăjean de-al nostru. Și asta mă emoționează. Momentul acesta de vârf al istoriei noastre i-a avut pe cei doi sălăjeni în prim plan.
Mi-aș dori ca, printr-o minune, sa se creeze o punte peste cei 100 de ani. Să îi putem privi pe cei de atunci, iar ei să ne privească pe noi. Bucuria autentică, mândria, entuziasmul sunt la cei din 1918. Azi e doar un festivism de paradă, împărțit de diplome și medalii, intr-o țară mai dezbinată și mai inrăită ca oricând.
Nu voi fi în țară de 1 Decembrie. Dar la ruscac voi avea legat un tricolor.