România, prin ochii unui centenar: “Îmi pare bine că avem ce să mâncăm, că foarte multă foame am răbdat”

Grigore Şolomonean a luptat pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar când s-a întors pe meleagurile natale a ridicat, ca meşter zidar, peste 100 de case.

Grigore Şolomonean a împlinit 100 de ani la finele lunii august şi este singurul centenar sălăjean în viaţă. Toată viaţa şi-a trăit-o în satul Chendrea, comuna Bălan, însă destinul şi nevoia i-a purtat paşii prin diverse colţuri ale ţării. Fiu de ţăran, a fost încercat de greutăţi încă din copilărie, la 13 ani rămânând orfan de mamă şi pus în situaţia de a munci pentru a-şi câştiga existenţa. Când îşi rememorează tinereţea, primul lucru despre care vorbeşte sunt lipsurile cu care s-a confruntat şi foamea pe care a fost nevoit să o îndure: „Îmi pare bine că avem ce să mâncăm, că foarte multă foame am răbdat, mai ales pe front (al celui de-Al Doilea Război Mondial – n.n.). Nici după ce a trecut războiul situaţia nu s-a schimbat prea mult, pentru că oamenii nu aveau unde lucra, nu aveau unde câştiga un leu, că nu mai erau şantiere, fabricile fuseseră distruse. Am trăit cum am putut”.

Făina de greu era o raritate, iar cei care aveau, o foloseau doar în zile de sărbătoare. „Puseseră cote… dacă aveai pământ, ţi-l împărţeau ăia de la primărie: atâta să îl semeni ci grâu, atâta cu porumb, atâta cu floarea soarelui ori cartofi. Şi din fiecare produs trebuia să dai… că a ieşit, că nu a ieşit… Şi nu se prea făcea grâul, dar cota trebuia dată. Erau oameni care de la batoză nu mergeau acasă nici cu un pumn de făină. Făceau rântaşul pe fasole cu făină de mălai cernută prin sita deasă, că nu avea. Noi mâncam pâine de grâu numai la Paşti şi la Crăciun, în rest trăiam cu mălai”, îşi aminteşte vârstnicul.

Mergea cinci ore pe jos ca să caute de lucru

A muncit din greu de la vârste fragede, când în agricultură, când în construcţii. Mergea pe jos, mai bine de cinci ore, din Chendrea până în Huedin ori Cluj, pentru a lucra pământurile grofilor maghiari şi a face rost de banii pentru cele necesare. „Ungurii de la Huedin şi Cluj erau putred de bogaţi; plăteau 50 de lei pe ziua de lucru, în timp la pe la noi, pe Valea Almaşului, se dădeau 15-20 de lei”, povesteşte Grigore Şolomonean. Bătrânul spune că îşi făcuse o echipă de feciori căreia i se dusese vorba că este cea mai harnică din tot satul: „Eu eram şeful la vreo 15 tineri, toţi nefumători, şi mergeam la Cluj, în piaţă. Ne adunam acolo vreo 800 de oameni, toţi aşteptând să fim chemaţi la muncă – la coasă, la seceră, la fân, la otavă, la cules de morcovi ori la tăiat varza. În zilele cu vreme bună, toţi îşi găseau ceva de lucru. Ne culcam în poduri şi ne spunea jupânul ungur «să nu duhăniţi» şi noi îi răspundeam «dom`le, fii fără grijă că nu duhăneşte niciunul, n-avem ţigări»”.

În 1950 şi-a luat autorizaţie de meşter zidar de la primărie şi a început să muncească pe cont propriu. Căpătase experienţă lucrând în construcţii încă din adolescenţă, când, pe parcursul a cinci ani, a muncit câte şase luni pe an în judeţul Braşov. „Ce era să fac, cu ce să trăiesc? Ne trebuiau haine, cizme, că trebuia să ies şi eu în sat cu feciorii, trebuia plătit impozitul pe pământ, să îmi iau nasturi pentru cămeşi, petrol pentru lampă. Nu a fost uşor. Am suferit mult… am dormit două ierni cu tata în poiată cu bivolii, că nu am putut să terminăm casa, nu aveam geam şi uşă”, afirmă sălăjeanul. După un sezon petrecut în Braşov, cu câte 10 ore muncite zilnic, tânărul Grigore s-a întors acasaă cu 7.000 de lei: „Am făcut uşă, geamuri, ne-am luat porc de slănină, lemne, mi-am cumpărat o pereche de cizme, un laibăr. Am stricat toţi bani, dar pe ce mi-a trebuit. Nu am dat nimic nici pe-un litru de vin sau de pălincă”.

“Pe vremea mea, românii erau mai harnici”

Cu mândrie spune că a ridicat 104 case din cărămidă, majoritatea în Chendrea, fiind vestit pe Valea Almaşului pentru priceperea sa: „Mă ajuta doar feciorul cel mare. Ne târguiam cu oamenii… pentru o cameră cu un pic de antreu luam 600 de lei, dacă avea trei camere şi pivniţă ajungea la 1.200-1.300 de lei manopera şi o ridicam în două săptămâni”.

Despre generaţia de azi, Grigore Şolomonean constată cu amărăciune că nu se omoară cu munca. „Îmi place că văd că oamenii au unde lucra. Din păcate, însă, românii s-au schimbat. Pe vremea mea erau mai harnici… nu aveau ce le trebuia şi se bucurau când cineva îi chema la lucru. Acum nu mai e aşa”, susţine centenarul. Ajuns la 100 de ani, este recunoscător că după o viaţă plină de greutăţi, are dreptul la pensie: ia puţin peste 600 de lei, dar este mulţumit şi spune că îi ajunge: „Când nu am avut nimica, cum a fost? Dacă l-ai luat pe om din coliba de păstori şi l-ai dus în casă, să nu îi pară bine că nu mai stă în câmp, în ploaie?”