Mortul e de vină

Îmi amintesc perfect, parcă  fost ieri: primul meu loc de muncă, imediat după terminarea liceului, într-o zi de august a anului 1989. O hală plină cu mașini de cusut, prese uriașe cu aburi folosite la călcatul costumelor, tot felul de utilaje care mai de care mai zgomotoase și mai “înspăimântătoare” așa cum îmi apăreau mie, un adolescent care abia își terminase ultima vacanță din viața de elev. O secundă de neatenție, o clipă fatidică și un angajat, aflat la câțiva metri distanță de mine, a căzut la pământ sub greutatea unui utilaj suspendat care cedase, aflat la o înălțime de câțiva metri de sol. Zarvă mare, agitație, disperare. Soția omului lucra și ea în aceeași secție, la o mașină de cusut – triploc. Sărise ca arsă când cineva i-a spus că bărbatul ei zace într-o baltă de sânge și nu mai mișcă.

-Ce i-ați făcut, ce i-ați făcut?, plângea femeia și îl scutura pe șeful de secție, apucându-l de reverele halatului. – Ce mă fac, unde să mă duc, m-ați lăsat singură cu trei copii!, urla femeia, disperată. Eu tremuram de spaimă într-un colț și mă rugam la toți sfinții să nu mă trezesc și eu cu vreo macara peste ceafă, atât cât urma să stau acolo, până la sfârșitul lunii septembrie când plecam în armată.

Nu știu dacă omul a supraviețuit acestui accident, însă ceea ce țin minte precis este faptul că a doua zi executam comenzile unui alt șef de secție. Pe domnul Tudor, căci așa îl chema pe șeful meu de secție, nu aveam să-l mai văd vreodată, am aflat că în urma anchetei i-a fost desfăcut contractul de muncă și i se deschisese și dosar penal. Toate acestea s-au petrecut în una dintre cele mai mari fabrici de confecții din București, celebră pe vremea lui Ceaușescu pentru costumele și îmbrăcămintea de o calitate ireproșabilă, aproape toate destinate exportului. Auzisem că zburase de pe scaun și șefa de la protecția muncii, dar și că unul dintre cei trei directori era luat la întrebări cât se poate de serioase de către autoritățile din acea vreme. 30 de ani mai târziu, aflu, în acest loc în care ne ducem zilele tot mai mult după cum vor alții, despre accidente, unele cu mult mai grave față de cel care mi-a marcat primele zile de muncă din viața mea, dar care răîmân așa, suspendate undeva într-o realitate paralelă, care nu are nicio legătură cu realitatea de sub ochii noștri.

Văd oameni care cad pur și simplu de pe mașinile de gunoi, pentru că o treaptă de câțiva centimetri pătrați, “combinată” cu alcoolul și prostia celui de la volan nu au cum să îl țină pe angajatul nostru în siguranță într-un astfel de loc, văd un om strivit de un bolovan de câteva tone, la o carieră de piatră, în timpul orelor de program, un altul care cade, la o multinațională care oricum își bate joc în cel mai crunt mod de salariați prin remunerațiile oferite, cum acesta ajunge în spital cu traumatisme ce-i pun viața în pericol, pentru că echipamentul de siguranță a cedat și angajatul a căzut de la șapte metri sau un altul, la aceeași multinațională, ași-a strivit piciorul în timp ce lucra. Un altul e lovit de o garnitură de tren în incinta aceleiași fabrici. Mai văd un muncitor care nu a mai ajuns niciodată acasă, la familia care îl aștepta, pentru că a fost îngropat de viu în timp ce efectua, cu câteva săptămâni în urmă, săpături la un șanț pentru un proiect derulat de primăria unei localități. Exemple sunt multe, eu am enumerate doar câteva dintre cele petrecute aici, la noi, în ultimii doi ani. Morți, răniți, oameni care au rămas cu invalidități permanente din accidente pentru care nu plătește nimeni mai mult decât o amendă. Familii distruse pentru totdeauna și dosare puse în sertare ce nu vor mai fi deschise vreodată de cineva.

Viața unui angajat, mai ales în mediul privat, are valoarea unei amenzi. Se face pe loc o comisie care stabilește în mod invariabil acest verdict. Mortul e de vină. El, acarul Păun, și nu acarienii care sunt plătiți cu salarii de cinci ori mai mari și care ar trebui să răspundă de fiecare angajat în parte, de la șeful de secție și până la femeia de serviciu.

Nu știe nimeni de ce acești aleși ai noștri refuză sistematic parcă, să facă un pachet legislativ care să poată fi în măsură să dea de pământ, o dată pentru totdeauna, cu cei responsabili pentru accidentele cumplite care se întâmplă – iată – tot mai des, inclusiv într-un județ în care economia o ia la vale așa cum este județul nostru. Este de neînchipuit cum de nu avem încă, conștiința unei responsabilități solide, reale, și cum de vorba “răspunzi cu capul de angajatul tău” aici la noi nu are niciun efect.

Sunt cazuri în care oamenii s-au întors acasă într-un coșciug, din vina celor care nu și-au făcut treaba așa cum trebuie și din vina celor mai mari ca ei, care nu i-au verificat. La noi, în astfel de cazuri, nu pică niciodată niciun cap. De ce? Oare chiar toți sunt curați ca lacrima, nimeni nu are nicio responsabilitate, nimeni nu e luat la întrebări și nimeni nu plătește altfel decât să trimită un ordin de plată a unei amenzi? Nimeni nu e vinovat, în afară de cel trecut în lumea celor drepți? Oare chiar mereu, fără excepție, soluția e o amendă aplicată angajatorului, așa, în doi peri, doar că să închidem cazul cu o sancțiune, după care suflăm în lumânare, dăm cu “Dumnezeu să-l ierte, că tare bun și harnic o fost” și trecem mai departe la planul economic și la anunțurile de angajare, cum că suntem mari și tari și oferim condiții sigure de muncă și salarii decente?

Cât vor mai merge înainte toate aceste lucruri și de ce niciodată nimeni nu poate sau nu vrea să schimbe ceva? Desigur, există și un răspuns la toate aceste întrebări. Niciodată, în nicio împrejurare, nu a existat pe lumea asta ceva mai toxic, mai nociv, mai canceros și mai letal decât mafia politică, imixtiunile, aranjamentele, acoperirile, interesele, angajările pe bază de nepotism, camaraderii, cumetrii, lanțurile interminabile, toate poleite politic cu otravă. Toate acestea reprezintă sorgintea acestor nenorociri, precum și a altora, cele de care avem zilnic parte.  

Pentru că atunci când politicul face legea, inclusiv cea la locul de muncă, atunci când interesele și acoperitul reciproc nu lasă loc unor sancțiuni juste, menite să bage frica în ceilalți și, într-un final, numărul tragediilor să scadă sau să se oprească, totul este pierdut. Așa cum totul se pierde, fir cu fir, picătură cu picătură, în această țară, din această cauză. Dar să revenim la oile noastre, păstorite de autorități și să ne “bucurăm” de cei 100 de ani de Românie acoperind cu coroane și discursuri marile dezastre care ne strâng tot mai rău, precum tentaculele unei caracatițe uriașe, pe noi, românii rămași tot mai puțini în locul numit “acasă”.