Marea prăbușire națională

Suntem campionii ipocriziei când vine vorba de laudă găunoasă și paradă pe bani grei prin care ne arătăm la nivel de instituții cât suntem noi de pătrunși de fiorul Centenarului. Atât suntem de pătrunși de nu ne mai revenim. Cheltuim bani pe proiecte de care nimeni nu mai e interesat, pentru că oamenii nu mai au puterea să sărbătorească absolut nimic în țara asta condusă de hoți și analfabeți. Sărbătorim Centenarul, iar casa în care s-a născut Constantin Brâncuși s-a prăbușit. Sărbătorim Centenarul în Sălaj, iar casa lui Iuliu Maniu este, de ani buni, într-o continuă restaurare, din lipsă de bani și lipsă de interes din partea celor mari – aripa Puterii. Sărbătorim Centenarul și clădiri de patrimoniu se prăbușesc în capul nostru, pentru că instituțiile responsabile nu reușesc să găsească o soluție pentru restaurarea lor.  Puterea mutilează tot ce înseamnă lege în țara aceasta, ne bagă pumnul în gură, ne restricționează drepturi fundamentale pentru care cei care au făurit România, dar și cei care au eliberat-o în 1989, au plătit cu sângele lor.

Depunem coroane și suspinăm pe la festivități, afectați și pătrunși,  dar pe partea cealaltă instigăm, răi ca hienele, în calitate de conducători (de țară, de județ, de oraș, de lăcaș de cult etc) la ură, judecata aproapelui, asmuțim om către om și facem tot ceea ce ne stă în putință ca în an centenar să dezbinăm bucată cu bucată această țară.  Sărbătorim Centenarul dar uităm ce am promis acum doi ani, prin campanile electorale. Proiectele de care avem nevoie – stadioane, școli și spitale noi, bazine olimpice, săli polivalente, parcări, parcuri, canalizări, investiții în imaginea orașelor, autostrăzi sau reabilitări ca la carte a unor artere principale din municipii, toate rămân tot acolo unde le știați și le vedeați și acum doi, patru sau zece ani. În hârtii și pliante. Sărbătorim Centenarul și mutilăm manualele din care copiii noștri încearcă să mai învețe câte ceva, atunci când mai lasă telefoanele sau tabletele deoparte. Modificăm capodopere literare, ascundem adevăruri istorice, distorsionăm opere celebre și decretăm prin cărți de aritmetică cum că 30 e mai mare decât 60. Sărbătorim Centenarul într-un an în care Biserica, prin reprezentanții ei, a ajuns să-și piardă încrederea oarbă pe care oamenii o aveau în ea. Sigur, am avut și avem nevoie de Biserică, dar nu mai avem nevoie de cei care o poluează și care au ajuns niște bișnițari în toată regula, cu burți care se revarsă și minți diabolice, așa-zis slujitori ai Domnului care cerșesc încontinuu fără pic de rușine ori teamă de Dumnezeu în timp ce-și plimbă fundurile mari în limuzine de sute de mii de euro, huzurind pe banii creștinilor care încep să înțeleagă tot mai mult că Dumnezeu și credința nu mai au nicio legătură cu ceea ce văd sau aud prin miile de biserici din țară, ori cu butoaiele cu bani scoase pe ușa din dos a lăcașului, la câte un eveniment care se lasă cu donații grase din partea celor mulți și, în marea lor majoritate, săraci. Sărbătorim Centenarul cheltuind zeci de milioane de euro pe referendumuri în care votăm ura și intoleranța, în timp ce suntem statul care nu are niciun spital de oncologie pediatrică din Europa. Puteam să construim cel puțin trei spitale cu acești bani cheltuiți de baronul din Teleorman și cei care îi trimit pupici din teritoriu. Se scot cărți și pliante cu subiecte care nu interesează pe nimeni, în condițiile în care evenimente de interes sau apariții editoriale valoroase, pe care am vrea să le avem sub ochi și să le sponsorizăm din banii de la buget, sunt date la o parte după bunul plac al slujitorilor de partid. Ni se spune ce să facem, cum să votăm, către ce parte să ne îndreptăm pașii. Cu cine să trăim, cum să viețuim, cu cine să dormim, unde să ne ducem. Se finanțează programe care ne învață să scuipăm către aproapele nostru, pentru că e diferit de noi și de ceea ce partidul vrea.

Ni se sugerează tot mai zgomotos să mai stăm pe acasă și să nu mai ieșim la manifestații, să ne mulțumim cu salariile din domeniul privat, cu aproape 70 la sută mai mici decât cele de la stat, să înghițim dejecțiile politice și deciziile strâmbe, mulate pe interesele fiecărui conducător de instituție, musai membru de partid, să ne conformăm și să ne ducem zilele în supușenie și tăcere.

Românii nu au niciun motiv de bucurie în această mare sărbătoare, în aceste condiții. Sărbătoarea e a lor, a ipocriților, a mincinoșilor, a celor care consideră ca au ajuns stăpâni pe o plantație, ținându-ne discursuri gângave și ipocrite despre cum trebuie să ne bucurăm noi acum, la o sută de ani de Românie, o țară ajunsă în pragul colapsului din aproape toate punctele de vedere.

Sărăcie, umilință, salarii de 200 de euro, alocații de zece euro pentru copii, populație îmbătrânită, tineret care fuge mâncând pământul și bătrâni rămași pe la porți, singuri și uitați și de autorități, și de orice altă ființă omenească. Asta este România celor o sută de ani, iar eu nu mai pot găsi nicio bucurie în ea, oricât aș căuta și oricât m-aș lăsa de păcălit, doar de dragul de a fi însuflețit de fiorul unei sărbători care are în ea tragismul unui prezent care nu mai lasă loc bucuriei și sentimentului de liniște, de bunăstare, de siguranță, aici, în țara în care trăim cei mai mizerabili ani din ultimii o sută.