Unul dintre marii torţionari comunişti ai României, şi cu siguranţă cel mai puţin afectat de consecinţele faptelor sale, Ioan Ficior, a murit la o vârstă pe care, în mod normal, o numim venerabilă. Nu și în cazul lui.
Fost comandant al Coloniei de muncă Periprava, “personalitate” sinistră care a deţinut şi alte poziţii în sistemul penitenciar comunist, colonelul Ficior a activat în unităţile carcerale Poarta Albă, Suceava sau Borzeşti, în anii ’50 şi începutul anilor ’60, responsabil fiind pentru moartea a peste o sută de oameni, în cele mai cumplite chinuri fizice şi psihice. Torţionarul a fost întâmpinat, anul trecut, atunci când a fost adus în faţa sediului Curţii de Apel, de câţiva dintre cei care au trecut prin infernul penitenciarelor aflate sub comanda sa. “Să trăiţi! Uite că nu m-aţi trimis în plic acasă, că trăiesc, dom’ Fecioru. Cât m-aţi bătut cu paru`. La Luciu Giurgeni, cum dădeaţi cu parul în noi, domnu‘Fecioru? “Nu-i adevărat! “, i–a aruncat enervat, Ficior. “Nu ţi-e ruşine, om bătrân? Câţi oameni sunt în Dunăre, aruncaţi?“, a spus, revoltat, Mokar Ianos, fost deţinut rămas în viaţă în ciuda tuturor nenorocirilor care i-au chinuit destinul. Nu, nu i-a fost nici ruşine, nici frică de Dumnezeu care nu l-a pedepsit pe acest călău şi l-a ținut atâtea decenii în viață. Condamnat pentru crime împotriva umanității, Ficior a trăit 90 de ani fără să aibă, probabil, pe conștiință, moartea în chinuri a peste o sută de oameni nevinovați. Desigur, despre morți, numai de bine. Nu și în cazul lui, pentru că acest om a reprezentat până în ultima clipă a vieții sale, o viață nemeritat de lungă, expresia laşităţii, a dezumanizării şi cinismului. S-a bucurat decenii în șir de o pensie de peste 5.000 de lei lunar, în timp ce victimele lui, care au mai apucat vârsta pensionării, s-au stins hăituite de sărăcie şi boli. Au rămas în arhive explicațiile lui, date cu nonșalanță și o detașare specifică unui torționar cu acte, tolănit în fotoliu şi cu o mimică de om important, că acei oameni, „o sută sau câţi or fi fost”, au murit de batrâneţe. Spunea în faţa reporterilor, iritat de orice întrebare, că nu are niciun regret faţă de nimic. Cred că un asemenea comportament nu a putut fi întâlnit nici în banca acuzaţilor în procesul de la Nurnberg, unde au fost judecaţi marii criminali de război nazişti. “Nu facem circ aici!” spunea Ficior, scos din sărite la intrarea în sala de judecată. “Circ? Neruşinatule!”, i-a replicat, atunci, un om, chinuit cândva de „marele comandant”. Ceea ce a constatat Parchetul General, este de domeniul filmelor cu scenarii din perioada nazistă. Probele din cel mai negru dosar al perioadei comuniste au demonstrate un adevăr sinistru – 103 oameni care au pierit sub mâinile acestui criminal. Numărul celor decedaţi este cu siguranţă însă unul mult mai mare, având în vedere declaraţiile supravieţuitorilor şi mărturiile celor care s-au aflat în penitenciare şi care astăzi sunt în viaţă.
Oamenii ajunşi prin cel mai mare ghinion al destinului în faţa acestui monstru, suportau chinuri greu de imaginat, chinuri adăugate oricum vieţii imposibile şi nedrepte, de dincolo de gratii. Bătăile aplicate zilnic, erau de fapt parte din programul obişnuit şi necesar, în accepţiunea lui Ficior. Cu bâta, cu lanţul, cu ranga, la tălpi, pe spate, peste cap sau peste membrele inferioare sau superioare. Tot din arsenalul lui Ficior, lucru care trăda fără dubii un cinism patologic, era şi înfometarea subordonaţilor, izolarea lor fără motiv, umilirea în faţa celorlalţi deţinuţi şi determinarea acestora de a-şi asuma fapte pe care nu le-au comis. Deţinuţii, aproape toţi malnutriţi şi chinuiţi de afecţiuni cauzate de lipsa hranei sau a unui minim aport caloric zilnic, se luptau, atunci când nu erau torturaţi de Ficior, cu durerile cumplite de stomac, de oase, erau măcinaţi de infecţii şi dezinterie.
„În genereal erau aruncaţi în Dunăre pentru a nu fi scoase la suprafaţă cadavrele, aşa cum s-a întâmplat în cazul defrişărilor, cu cei care munceau acolo”, este mărturia lui Mokar Ianos, în rechizitoriul dosarului lui Ficior Ioan.
Deşi existau în cadrul centrelor de detenţie cabinete medicale şi tratamente medicamentoase, fie ele şi empirice, pentru diverse afecţiuni, acestea nu erau aplicate tot din dispoziţiile lui Ficior. Peste toate aceste nenorociri, torţionarul le aplica zi de zi bătăile, chinurile fizice sau psihice, cu consecvenţa şi precizia unei minţi diavolesti.
Ar fi multe de spus legat de acest monstru cu chip uman. Justiţia, oricum tardivă în acest caz, nu mai avea cum să repare nici măcar parţial atrocităţile săvârşite de unul dintre cei mai mari criminali români. Justiţia divină, cea care ar mai putea răzbuna sufletele celor dispăruţi, și-a făcut, într-un târziu final, datoria. Poate că cei care îl vor conduce către cele veşnice, mă refer la preoţi, ar trebui să refuze să oficieze orice slujbă sau serviciu dedicată acestui criminal trufaş, pentru că orice serviciu religios, de iertare sau iertăciune este de fapt un afront și o întinare a memoriei celor ce au pierit sub mâna și impulsul criminal al Ficiorului. Ar fi măcar decent, din respect pentru sutele de oameni pieriţi de mâna acestui om, să nu ne mai rugăm pentru „liniştea” lui pentru că atunci în mod cert s-ar dovedi o cruntă bătaie de joc faţă de tot ce înseamnă dreptate sau lucru sfânt.
Ca să nu mai spunem că ar trebui îngropat învelit în stuf, fără coşciug, iar la capul lui să troneze un ţăruş de lemn, scris cu creion chimic. Adică exact cum a dat dispoziţie să fie aruncate, ca nişte hoituri, trupurile oamenilor pieriţi în timpurile de sub comanda lui. Eu sper ca această ființă ajunsă acum un abur negru, ridicat către cer, să nu-și găsească niciodată liniștea, aceasta fiind de fapt poate singura pedeapsă, mult prea ușoară, acum la trecerea sa în neființă.
