Sărbătorirea centenarului intrării României în Primul Război Mondial a prilejuit apariţia a numeroase lucrări ştiinţifice, dar şi a multor eseuri, articole aparţinând istoricilor, oamenilor de cultură, ziariştilor etc. În vremea din urmă, am asistat la câteva evenimente editoriale, care prin impactul avut au marcat deopotrivă mediul ştiinţific şi spaţiul public datorită conţinutului informaţional, ineditului unor materiale, dar şi interpretărilor avansate, şi nu în ultimul rând, prin emoţia declanşată în rândul cititorilor. O notă aparte, pe lângă corul autorilor care au prezentat momentul intrării armatei române în Transilvania în vara anului 1916 ca unul firesc, justificat de nevoia eliberării românilor din provincia intracarpatică din robia seculară, au reprezentat‑o cei care (din fericire puţini) au catalogat intrarea României în Marele Război drept un capriciu al elitei politice din Vechiul Regat, un moft al lui Ionel Brătianu şi o aventură care a aruncat ţara noastră într‑un război pentru care nu era pregătită. Fireşte, recunoaştem că, în baza cercetărilor de istorie militară, armata română nu a fost pregătită să facă faţă unui front atât de vast. Desigur, nu este o noutate afirmaţia că armata română nu era dotată în 1916 conform cerinţelor unui război modern. Dar, mă întreb care din ţările beligerante în prima conflagraţie mondială a fost cu adevărat pregătită pentru a face faţă tuturor provocărilor militare, economice, demografice, sociale aduse de cei patru ani şi jumătate de război. Există o singură ţară care a avut la îndemână, de la începutul declanşării conflictului, soluţii facile şi rapide pentru tot ce a însemnat experienţa războiului total, în tranşee, dar şi pe frontul intern?
Dincolo de această problemă, relativ corectă prin punerea sub semnul întrebării a gradului de pregătire al României pentru a intra în război, aceşti puţini autori încearcă să demoleze argumentele care au condus clasa politică şi Casa Regală de la Bucureşti să ia decizia de alăturare a ţării la Antanta, opinând că Unirea Transilvaniei cu România ar fi venit cumva împotriva cursului firesc al istoriei. Să fie chiar aşa, să se fi luat în august 1916 decizia de intrare a României în luptă pentru eliberarea Transilvaniei doar pentru a satisface interesele economice ale liberalilor sau ambiţiile expansioniste ale unei elite politice dâmboviţene cum sugerează atari cârcotaşi? Dimpotrivă, credem cu tărie că trecerea Carpaţilor de către „batalioanele” armatei române a venit ca un gest normal, legitimat de evoluţiile istorice anterioare care au relevat, nu de puţine ori, în deceniile premergătoare Marelui Război, unitatea de gândire şi simţire de o parte şi de alta a Carpaţilor. Eforturile generaţiilor de cărturari care adeseori au activat şi ca oameni politici în Vechiul Regat (în primul rând generaţia paşoptistă, ilustrată în continuare în acest articol prin câteva scrieri ale lui Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu, apoi generaţia Marii Uniri) nu aveau cum să nu sensibilizeze opinia publică din teritoriile de peste Carpaţi, nu puteau să nu influenţeze opţiunile de solidaritate naţională ale tuturor românilor şi să nu conducă la presiuni asupra decidenţilor pentru alăturarea României de partea firească a aliaţilor care erau gata la sfârşitul războiului să recunoască legitimitatea preluării de către România a tuturor teritoriilor din Austro‑Ungaria locuite de români.
În anii anteriori Revoluţiei de la 1848, contactele între fruntaşii românilor din toate provinciile româneşti s‑au intensificat. Călătoriile lui George Bariţiu şi Timotei Cipariu în Ţara Românească ori peregrinările moldovenilor şi muntenilor prin Transilvania şi Banat au asigurat, printre alte forme de comunicare, difuzarea ideologiei naţionale şi democratice în întreg spaţiul românesc. Chiar şi la Paris, cel mai important oraş european pentru formarea intelectualităţii româneşti din Principate în acei ani, dezideratele sociale, democratice şi naţionale au fost exprimate prin intermediul Societăţii Studenţilor Români, care a contribuit plenar la atragerea pentru mişcarea naţională din Principate a suportului politic şi diplomatic din străinătate. Discursul rostit în cadrul Societăţii de către Nicolae Bălcescu la 1 ianuarie 1847 este extrem de sugestiv pentru orientarea naţională a programului asociaţiei studenţilor români din capitala Franţei: „Ţinta noastră, domnilor, socotesc nu poate fi alta decât unitatea naţională a românilor. Unitate mai întâi şi în simţăminte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică… Românismul dar e steagul nostru, supt dânsul trebuie să chemăm pe toţi românii (subl. ns.)”1. Desigur, obiectivul imediat vizat de Bălcescu era Unirea celor două Principate, dar el face apel la unitate, sub steagul românismului, pentru toţi românii. Într‑un fel, Bălcescu este un precursor al lui Ioan Slavici, care câteva decenii mai târziu făcea apel la unitatea culturală a tuturor românilor, sub cupola ocrotitoare şi călăuzitoare a Bucureştiului (formula „soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare” pe care a impus‑o scriitorul arădean pe frontispiciul ziarului Tribuna de la Sibiu începând cu 1884 a fost una dintre cele mai importante expresii ale acestui ideal).
Societăţile şi asociaţiile conspirative sau semilegale care au fiinţat în acei ani pe întreg spaţiul românesc au promovat constant atât idealuri democratice, cât şi dezideratele unirii şi independenţei. Formula Dacoromâniei o regăsim mereu exprimată în actele şi programele mişcărilor revoluţionare, în publicistica vremii. Au receptat‑o ca atare şi străinii care au călătorit înainte de Revoluţia de la 1848 prin spaţiul românesc şi au putut lua contact direct cu realităţile vremii. Astfel, Hyppolite Félix Desprez, un bun cunoscător şi admirator al istoriei românilor, a surprins cât se poate de fidel acest ideal în preajma Revoluţiei de la 1848: „Mişcarea românească reprezintă această acţiune politică a savanţilor, scriitorilor români din principate, Transilvania, Basarabia şi Bucovina, pentru unirea celor opt milioane de români (subl. ns.), care au supravieţuit celor şaptesprezece secole de crude încercări. Din punctul de vedere al principiului naţionalităţilor, acest popor mutilat nu formează în prezent decât un singur corp şi vasta unitate teritorială pe care locuieşte se numeşte România, dacă nu în limba tratatelor cel puţin în cea a patriotismului”2. Încadrabile într‑un fenomen general european, aspiraţiile românilor nu sunt exprimate de acum numai în saloane şi cercuri private, ele trec de cadrul limitat al unor discuţii şi scrisori, debordează în presă, se publică broşuri anonime sau asumate etc. Cultura şi ideologia naţională, militante prin excelenţă, au pregătit spiritul public din Principate, au dat expresie idealurilor fundamentale ale poporului român de constituire a unui stat naţional independent, modern şi integrat în rândul statelor civilizate din Europa. Este simptomatic în acest sens discursul rostit la 24 noiembrie 1843 de către Mihail Kogălniceanu la deschiderea cursului de istorie la Academia Mihăileană: „Dacă grecii au căzut odată subt jugul lui Filip şi în urmă subt jugul romanilor, este pentru că au vroit să fie plateani, tebani, ateniani, spartani, şi nu elini; tot aşa şi strămoşii noştri au vroit să fie ardeleni, munteni, bănăţeni, moldoveni şi nu români; rareori ei au vroit să se privească între dânşii ca o singură şi aceeaşi naţie; în neunirea lor, dar trebuie să vedem isvorul tuturor nenorocirilor trecute a cărora urme încă până astăzi sunt vii pe pământul nostru… eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc de unde se vorbeşte româneşte şi ca istoria naţională istoria Moldovei întregi înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania (subl. ns.)”3. Un rol important în propagarea istoriei naţionale l‑au avut Arhiva românească şi Dacia literară (apărută în 1840), editate la Iaşi de Mihail Kogălniceanu, şi Magazin istoric pentru Dacia (1845), editat la Bucureşti de Nicolae Bălcescu şi de ardeleanul August Treboniu Laurian. Puzderia de almanahuri, calendare şi broşuri, alături de ziarele şi revistele mai mult sau mai puţin efemere au pregătit din punct de vedere ideologic explozia de la 1848, contribuind decisiv la difuzarea culturii, dar şi a ideologiei naţionale.
Revoluţia Română de la 1848 din Transilvania a avut în desfăşurarea ei un moment astral, reprezentativ pentru responsabilitatea cu care românii ardeleni s‑au îngrijit de soarta fraţilor lor din Principate. La Blaj, între 3/15 şi 16/28 septembrie 1848, a fost convocată o nouă adunare naţională (a treia), la care au participat circa 60.000 de oameni, de astă dată mulţi înarmaţi. Adunarea a reafirmat programul revoluţionar adoptat la a doua adunare din mai de la Blaj, a accentuat anumite aspecte sociale şi politice: se respingea încorporarea Transilvaniei la Ungaria şi se cerea redarea autonomiei provinciei; se solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunii împotriva celor care se opuneau autorităţii guvernului revoluţionar maghiar etc. Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s‑a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională. În memoriul redactat la această a treia adunare naţională şi trimis Parlamentului austriac, s‑a avansat ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi a Ţării Româneşti: „În nici un stat nu au obţinut toate naţionalităţile atât de multe garanţii pentru libertatea şi naţionalitatea lor ca în Austria, prin hotărârile drepte, liberale ale unui înalt Parlament… Noi vrem uniunea liberă a unor popoare libere sub conducerea Austriei, liberă în interior, puternică în afară… Dar nu numai pentru noi ne rugăm, ci şi pentru fraţii noştri din Principatele Dunărene (subl. ns.)”4. Memoriul din 16/28 septembrie 1848 constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina. În acelaşi timp, el este dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico‑juridic al Ţărilor Române aflate sub dublă ocupaţie străină. Regimul politic instaurat după înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească era o evidentă încălcare a autonomiei, iar soluţia preconizată de memoriul transilvănenilor, deşi propunea crearea unui stat românesc sub egida Austriei, era în mod evident un pas înainte faţă de situaţia existentă în cele două state româneşti de peste Carpaţi.
Deşi lucrarea lui Nicolae Bălcescu Românii supt Mihai‑Voievod Viteazul, scrisă în exil în ultimii ani de viaţă, a fost tipărită postum în volum în 1878 de către Alexandru Odobescu (după ce fusese publicată în serial între 1861 şi 1863 în Revista română), ea a contribuit la modelarea spiritului public din România în sensul unităţii naţionale admirabil ilustrată de domnitorul unificator. De altfel, Cartea a IV‑a a lucrării, sugestiv intitulată Unitatea naţională (aprilie 1599‑iulie 1600), debutează cu acea plastică descriere geografică a Transilvaniei care a făcut carieră în ultimul secol şi jumătate: „Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, cap d‑operă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei… Ori încotro te‑i uita, vezi colori feliurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea… Astfel este ţara Ardealului. Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într‑acest împodobit ţinut… istoricul arheolog va cerceta cu interes suvenirurile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor… El va întâlni încă la tot pasul urmele de uriaş ale poporului crai aici, romanii, domnii lumei, căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice”5.
La fel de important pentru mesajul unionist lăsat moştenire de Bălcescu este un alt articol, un discurs rostit la Paris de patriotul muntean aflat în exil după înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească. Este vorba de un text (Mişcarea românilor din Ardeal la 1848) tipărit începând cu 1851 în mai multe ediţii, inclusiv în volumul din 1878 îngrijit de Alexandru Odobescu, în care era realizată o analiză pertinentă a revoluţiei românilor din Transilvania la 1848‑1849. Admiraţia lui Nicolae Bălcescu faţă de a doua adunare naţională de la Blaj din 3/15 – 5/17 mai 1848 era una nedisimulată, fiind impresionat de forţa manifestării organizate de liderii români ardeleni: „Zi de 15 mai 1848! Zi de lumină, de libertate şi de mărire română, te pomenim şi te serbăm cu drag! În analele române altă zi nu străluceşte mai frumos decât tine şi cea asemenea ţie, sora ta iubită, ziua de 11 iunie 1848 a poporului din Bucureşti. Te pomenim şi te serbăm cu drag, o zi măreaţă! Căci întâiaşi dată auzirăm atunci un popor întreg răspunzând celor ce îi vorbea de unirea Ardealului cu Ungaria, prin această strigare: «Noi vrem să ne unim cu Ţeara». Minunată destăinuire a lui Dumnezeu, care în zile aşa mari de sărbătoare populară vorbeşte d‑adreptul în inimile aleşilor săi, şi numai poporul şi poeţii, aceşti fii ai inspiraţiei divine, avură la 1848 conştiinţa întâmplărilor viitoare, numai ei cetiră şi destăinuiră aceea ce era scris în fundul inimei fiecărui român: mântuirea de orice domnire streină prin unitatea naţională (subl. ns.)”6. Nota pusă de Bălcescu după propoziţia „Noi vrem să ne unim cu Ţeara” este relevantă pentru crezul lui: „Supt acest cuvânt Ţeară, ardelenii arată Ţara Românească. Eu n‑am avut norocirea de a mă afla la Blaj în ziua de 15 mai 1848, dar mai mulţi români din Ardeal ce se aflară mă asigurară despre această strigare a poporului”7. Chiar dacă astăzi avem o altă interpretare asupra semnificaţiei corecte a ceea ce mulţi participanţi la a doua adunare de la Blaj au clamat („Noi vrem să ne unim cu Ţeara”), important pentru epoca postpaşoptistă şi pentru efortul unei întregi generaţii de constituire a unui ideal naţional prin unirea tuturor românilor este interpretarea dată de Bălcescu, aceea că românii ardeleni au scandat la Blaj că vor unirea cu Ţara Românească. Astfel se încadrează şi mai bine apelul din memoriul redactat tot la Blaj la a treia adunare naţională din septembrie 1848, în care se propunea reunirea sub sceptrul Austriei liberale a tuturor românilor din Principate, Transilvania, Banat şi Bucovina.
După câteva decenii de atari luări de poziţii şi de contacte între românii din Transilvania cu cei de peste munţi, în preajma izbucnirii Primului Război Mondial opinia publică din Vechiul Regat era masiv câştigată de ideea susţinerii prin toate forţele a idealului unităţii naţionale. Expoziţia generală organizată la Bucureşti în anul 1906 cu ocazia aniversării de către regele Carol I a patru decenii de domnie a prilejuit nenumărate ocazii de efuziune, de exprimare a sentimentelor de solidaritate naţională. Memoriile unui bănăţean participant la aceste manifestări lasă să se întrevadă atmosfera care era în Bucureşti în acei ani: „Coloana formată de câte zece în rând, din toate corurile bănăţene sosite, ajunse pe Calea Victoriei trecând prin faţa Palatului Regal. În parcursul străzilor cădea asupra colodmirabil popor al românismului din întreaga lume”8.
Pe măsură ce ne apropiem de începutul Marelui Război, manifestările de sprijin din România pentru fraţii lor din Transilvania şi Bucovina mai cu seamă s‑au multiplicat. Nu de puţine ori diplomaţii Austro‑Ungariei acreditaţi la Bucureşti au transmis la Viena şi Budapesta mesaje alarmante despre creşterea sentimentelor naţionale în rândul populaţiei din Vechiul Regat, evidenţiind eforturile elitelor culturale de a întreţine o stare de solidaritate naţională. Discursul lui Virgil Arion, vicepreşedintele Ligii Culturale, la adunarea de protest din Bucureşti din 6 iunie 1911 împotriva practicilor electorale ale guvernului maghiar de a stopa alegerea de deputaţi români pentru Parlamentul de la Budapesta, este sugestiv în acest sens: „Sântem de acelaşi neam cu românii din Ungaria: nu putem să rupem pe Românul de aici de Românul de dincolo. Nu putem fiinţa naţiunii să o rupem în bucăţi care să nu se ţină unele de altele… O naţiune este un ce viu, ceva perfect şi armonic, care trăieşte, care durează, care străbate veacurile”9.
De altfel, după izbucnirea războiului şi declararea neutralităţii României, aproape că nu a trecut o săptămână fără să se organizeze în Bucureşti sau alte oraşe importante de la sud şi est de Carpaţi adunări populare sau reuniuni ale elitelor culturale unde să nu se exprime dorinţa intrării României în război de partea Antantei pentru eliberarea fraţilor de peste munţi. Poate cel mai relevant în acest sens, în opinia mea, este discursul intitulat Inima României, rostit de Nicolae Titulescu la Ploieşti la 3 mai 1915, la mitingul organizat de către Liga culturală. În acest discurs, ca fin observator politic ce era deja, Titulescu a analizat situaţia României după izbucnirea Primului Război Mondial şi contextul geopolitic în care se afla ţara noastră. Titulescu reuşeşte să facă o pledoarie inegalabilă pentru renunţarea la neutralitate şi intrarea ţării noastre în război alături de Antantă pentru recuperarea Transilvaniei. Poziţia lui era aceea a majorităţii politicienilor români care vedeau firească alăturarea României taberei ţărilor democratice pentru unirea teritoriilor locuite de românii din Austro‑Ungaria: „Problemul care se pune azi României e înfricoşător, dar simplu: sau România pricepe datoria pe care i‑au creat‑o evenimentele în curs, şi atunci istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e «mâine», cu ochii mari deschişi la tot ce e «azi» nu pricepe şi înlemnită stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul, unic şi mizerabil, al unei sinucideri vieţuite! Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i‑a ocrotit copilăria, e şcoala care i‑a făurit neamul, e farmecul care i‑a susţinut viaţa (subl. ns.). Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa! Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să‑l luăm şi, mai ales, să‑l merităm! Pentru Ardeal nu‑i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu‑i sforţare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice”10.
Aşa cum a estimat Titulescu, România Mare a fost posibilă câţiva ani mai târziu numai prin jertfa câtorva sute de mii de români, soldaţi şi ofiţeri anonimi sau ştiuţi, preoţi, dascăli, muncitori şi cărturari, munteni, moldoveni sau ardeleni, cu toţii martiri ai idealului unităţii naţionale, ai modernizării şi afirmării naţiunii din care făceau parte în concertul naţiunilor civilizate ale Europei. Orice speculaţii pe tema aranjamentelor de culise de la Conferinţa Păcii de la Paris, a jocurilor de interese ale Marilor Puteri pălesc în faţa realităţii, aceea care ni se relevă dacă dorim, în toată plenitudinea ei, prin mii şi mii de documente ce atestă fără tăgadă starea de spirit a românilor din deceniile premergătoare anului astral 1918.
(Din volumul Transilvania din cuvinte. Antologie dedicată Centenarului Marii Uniri, alcătuită de Irina Petraş, ediţia a doua, adăugită şi revizuită, Editura Școala Ardeleană, 2018)
Note:
1 Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I, Bucureşti, 1982, pp. 319‑320.
2 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX‑lea, serie nouă, vol. IV (1841‑1846), coord. Daniela Buşă, Bucureşti, 2007, p. 659.
3 Bodea, 1848 la români, I, p. 220.
4 Bodea, 1848 la români, II, p. 911.
5 Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai‑Voievod Viteazul, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă şi tabel cronologic de Emil Manu, Bucureşti, 1985, pp. 234‑235.
6 Nicolae Bălcescu, Opere II. Scrieri istorice, politice şi economice 1848‑1852, ediţie critică şi note de G. Zane şi Elena G. Zane, Bucureşti, 1982, p. 115.
7 Ibidem.
8 Valeriu Leu, Modernizare şi imobilism. Sate şi oameni din Banat la începutul veacului XX în documente memorialistice, Reşiţa, 1998, p. 20.
9 Calendarul Ligei Culturale pe anul 1911, Vălenii de Munte, 1911, p. 19.
10 https://cutiacuvechituri.wordpress.com/2012/01/24/inima‑ romaniei‑discurs‑din‑1915‑al‑lui‑nicolae‑titulescu, accesat la 21 februarie 2017.
Ioan Bolovan
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
BOLOVAN=PLAGIAT