În galeria personalităților marcante din generația Marii Uniri, care și-au desfășurat activitatea în Sălajul istoric, la loc de cinste se înscrie și avocatul Aurel Hetco.
S-a născut la 26 februarie 1884 în localitatea Bozânta Mare, județul Maramureș. Tatăl său, Vasile Hetco era preot, iar mama sa, Maria, casnică.
La vârsta de 3 ani rămâne orfan de tată, mama sa făcând eforturi foarte mari pentru a-l trimite la școală. A urmat cursurile școlii primare și liceale la Baia Mare. Conform afirmațiilor sale, de la vârsta de 14 ani, fiind un „elev eminent” s-a întreținut singur la studii, prin meditațiile pe care le acorda „altor elevi mai norocoși” ca el.
După bacalaureat, ca bursier, s-a înscris la Academia de Drept din Oradea, unde a urmat cursurile juridice, în perioada 1902-1905. Aici i-a avut colegi, printre alții, pe Sever Erdely, fost avocat în Oradea și fruntaș PNȚ, Ioan June și Ioan Prodan, foști avocați. Ultimul an de facultate l-a urmat la Cluj, unde i-a avut colegi, printre alții, pe Ioan Tiberiu, fost avocat în Baia Mare și Ioan Moldovan, notar public în Bihor. A obținut diploma de doctor în Drept la Universitatea din Cluj, iar după stagiatură a dat examenul și a primit diploma de avocat la Budapesta. Stagiatura a făcut-o în perioada 1906-1910 la avocații Max Șimon din Cluj și Aurel Nilvan din Șomcuta Mare.
În anul 1911 și-a deschis birou avocațial la Jibou, lucrând alături de dr. Ladislau (Vasile) Ghiurco, până la izbucnirea Primului Război Mondial, când a fost înrolat ca ofițer în rezervă.
Tânărul avocat se implică activ în viața cultural-național românească a urbei de pe Someș. Astfel, în anul 1912 a fost unul dintre principalii organizatori ai despărțământului Jibou al Astrei. Adunarea de constituire a despărțământului a avut loc pe data de 14 noiembrie 1912. Delegat din partea Comitetului central al Astrei din Sibiu cu înființarea despărțământului a fost protopopul districtului Noțig, Gavril Cherebețiu. Noul despărțământ cuprindea localitățile aparținătoare cercurilor administrative Jibou și Zalău. Președinte al despărțământului a fost ales Teofil Dragomir, proprietar în Lupoaia, iar Aurel Hetco a fost ales notar. El este singurul care se înscrie ca membru pe viață, ceilalți 22 s-au înscris ca membri ordinari.
Rolul jucat de Aurel Hetco în cadrul despărțământului este recunoscut chiar de către Teofil Dragomir, președintele despărțământului, în discursul rostit cu ocazia inaugurării monumentului sergentului-erou Ilie Popa, la Jibou: „D-l dr. Aureliu Hetco s-a înscris în istoria acestui ținut mărginaș al etnicității noastre, deja sub stăpânirea străină, când, în anul 1912, a organizat «Despărțământul Jibou» al Astrei pentru Cultura și Literatura poporului român, în cadrul căruia prin întruniri culturale, serate, conferințe, discursuri, reprezentații teatrale, articole de ziare pentru popor s-a ținut mereu aprinsă flacăra conștiinței și mândriei românești”.
Aurel Hetco s-a căsătorit cu Mela Popeea, fiica eruditului profesor brașovean Ion Popeea și nepoată a episcopului-academician, Nicolae Popeea. Pentru zelul cu care s-a dedicat în timpul războiului ca soră de caritate, îngrijirii soldaților răniți și bolnavi în spitalele din Brașov, Bârlad și Iași, soția sa a fost decorată cu înaltul ordin „Regina Maria cl. II.
După izbucnirea Marelui Război, Aurel Hetco a fost încorporat la Regimentul 32 Infanterie Dej. Cu această unitate a participat la bătăliile de pe frontul din Serbia, apoi pe frontul din Galiția în 1916-1917. A primit gradul de sublocotenent și apoi locotenent, comandant de pluton. În anul 1918, conform declarațiilor sale ulterioare, a participat la bătăliile de pe frontul italian, de unde, în toamna anului 1918 a venit acasă și s-a înrolat ca voluntar în Gărzile Naționale.
Era ziua de 10 noiembrie 1918, spune el într-un manuscris trimis lui Grațian Mărcuș în anul 1954, din domiciliul obligatoriu ce i s-a fixat în Jibou, când a primit o telegramă în garnizoana din Deva, unde era comandant al uneia dintre cele patru secții ale Școlii speciale de mitraliere, cu grad de locotenent. Telegrama, scurtă, dar elocventă, era trimisă de fruntașul politic sălăjean, Vasile Ghiurco, prieten și colaborator apropiat: „Vino imediat. Probleme importante îți reclamă prezența”.
În acest context, deși comandatul școlii, maiorul Mozer a încercat cu disperare să-l înduplece să rămână, tânărul locotenent a răspuns glasului inimii și a plecat spre Jibou, alături de ordonanța sa, Slavoca Gligore din Rodna Veche, „nepot vrednic de strămoșii lui grăniceri”. Au ajuns la Jibou în noaptea de 12 noiembrie 1918, „la căminul părăsit, după o absență mai bine de patru ani, petrecuți în privațiuni și lupte sângeroase pe trei fronturi, în slujba unor idealuri străine …”.
Câțiva fruntași înfiripaseră înaintea sosirii lui, în unele localități, consilii și gărzi naționale române, dar fără nicio coeziune între ele și fără subordonare față de o autoritate centrală.
În acest context istoric se impunea constituirea unei organizații centrale pentru întreaga zonă a Jiboului. Astfel, pe data de 15 noiembrie 1918, sub semnăturile lui dr. Ladislau (Vasile) Ghiurco, avocat în Jibou, Teofil Dragomir, proprietar în Lupoaia, Emeric Pop, dr. Ioan Bozac și dr. Aurel Hetco, a fost convocată o mare adunare populară, cu scopul de a se constitui Consiliul Național Român și Garda Națională Română din plasa Jibou. Președinte al consiliului a fost ales dr. Vasile Ghiurco, iar Aurel Hetco a fost ales în fruntea gărzilor naționale din plasa Jibou.
După constituire, a fost ales un Comitet de direcție, ca organ permanent de conducere, care era compus din dr. Vasile Ghiurco, Teofil Dragomir și dr. Aurel Hetco, cărora li s-au pus la dispoziție trei secretari: Alexandru Marcu – avocat stagiar; Gheorghe Petruca – absolvent de teologie și student în litere; Aurelian Drăgan – preot, funcționar la banca „Sălăjana” din Jibou.
Comitetul de direcție și-a repartizat lucrările în trei secții: juridică – condusă de dr. Vasile Ghiurco; economică – condusă de Teofil Dragomir; administrativă și militară – condusă de dr. Aurel Hetco.
Aurel Hetco a fost ales ca delegat cu credențional pentru Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, dar a primit însărcinarea de a conduce treburile publice locale pe perioada absenței delegaților.
Din păcate, administrația românească nu a putut fi instaurată imediat după istoricele hotărâri de la Alba Iulia, din cauza liniei demarcaționale. Au urmat câteva luni de teroare din partea bandelor secuiești bolșevizate, conduse de maiorul Gyurocsik.
Consiliul Național Român din Jibou s-a sesizat față de această situație și a căutat soluții pentru prevenirea primejdiei amenințătoare. S-a luat decizia redactării unui memoriu către Comandamentul Armatei Române din Cluj, în care se solicita eliberarea cât mai grabnică a Jiboului, care era și la vremea respectivă un important nod de cale ferată. În calitate de vicepreședinte al Consiliului și de comandant al Gărzii Naționale din Jibou, Aurel Hetco a fost desemnat să prezinte memoriul generalului Neculce. Astfel, în ziua de 10 ianuarie 1919 pleacă spre Cluj, cu această misiune secretă. A ajuns în Gherla, unde s-a întâlnit cu preotul-profesor Dumitru Man, care l-a prezentat comandantului de brigadă din Gherla, împreună cu care s-a reîntors și a eliberat Gara Jibou și întreaga zonă. La această operațiune militară, Aurel Hetco a avut o contribuție importantă, deoarece cunoștea foarte bine zona și dispunea de vaste cunoștințe militare acumulate în cei patru ani de război. Astfel, gara din Jibou a fost eliberată fără victime, armata maghiară retrăgându-se în grabă spre Zalău. Au urmat clipe de groază și lupte date de armata română pentru eliberarea localităților Crișeni și Zalău, unde au căzut eroic, printre alții, sergentul Ilie Popa din Regimentul 15 Infanterie. Văzându-l în agonie, adus într-o căruță spre Jibou, unde a fost înmormântat în ziua de 21 ianuarie 1919, Aurel Hetco a rămas marcat pe viață de acest tragic episod.
După eliberarea Budapestei de regimul bolșevic care fusese instaurat de Béla Kun în Ungaria și terminarea ostilităților, Aurel Hetco propune Consiliului de Administrație al băncii „Sălăjana”, din care făcea și el parte, ridicarea unui monument în cinstea memoriei eroului sergent Ilie Popa, înmormântat în cimitirul din Jibou. Are neplăcuta surpriză de a fi refuzat de către colegi: „Măcar de-ar fi vorba de un mormânt colectiv sau de un ofițer superior”, i-a răspuns unul dintre colegi.
Dezamăgit de această atitudine, Aurel Hetco a luat hotărârea de a construi singur monumentul. A făcut apel la „tineretul dansator” din 34 de comune, care au adunat în câteva luni 20% din sumă, iar el a pus restul, împreună cu soția sa, Mela, născută Popea. Monumentul a fost realizat în câteva luni de arhitectul italian Vincenzo Vecil și are 2 m în subsol și 4,5 m înălțime.
Inaugurarea monumentului s-a făcut în anul 1920, pe data de 15 august, cu mare fast. Colonelul Sâmboteanu, comandantul Regimentului 11 Călărași, care staționa la Jibou, a raportat generalului Petală, la vremea respectivă guvernator al Ardealului, despre „isprava” lui Aurel Hetco. Acesta a ținut să fie prezent la inaugurare. A fost însoțit de încă trei generali: Olteanu, comandant de divizie, Florescu, comandant teritorial de corp de armată și Daschievici, general de cavalerie.
Din partea autorităților locale și județene au participat prim-președintele Tribunalului Sălaj, dr. Vasile Ghiurco, subprefectul dr. Iuliu Pop, Teofil Dragoș, președintele despărțământului Jibou al Astrei. De asemenea, presa locală, prin preotul Laurențiu Bran, care înființase de curând la Jibou ziarul „Sălajul” și corespondenții diferitelor ziare din Cluj și București. De la Oradea a venit orchestra militară, iar onorurile au fost date de escadroanele de cavalerie din Regimentul 11 Călărași.
Evenimentul a debutat cu oficierea serviciului divin, celebrat de un sobor de 10 preoți, uniți și ortodocși, după care inițiatorul și ctitorul monumentului, Aurel Hetco l-a predat autorităților militare, bisericești și administrative prezente, prin următoarele cuvinte: „Ridicatu-s-a acest monument, ca să sfințească locul, unde pământul dezrobit al Ardealului adăpostește cu dragoste sub glia lui pe unul dintre eliberatorii săi. Ridicatu-s-a acest monument, ca o dovadă vie că întregirea neamului s-a făcut prin jertfe de vieți și sânge. Ridicatu-s-a acest monument, ca să servească ca piatră de hotar la granițele de vest ale neamului, granițe trasate pentru noi, acum două mii de ani, de moșii-strămoșii noștri, legionarii lui Traian. Ridicatu-s-a acest monument, ca simbol al unirii noastre pe vecie, cu frații noștri dezrobitori de dincolo de Carpați …! Cu această destinație, predau monumentul: clerului – pentru binecuvântare, armatei – pentru onoruri și autorităților civile – pentru îngrijire și păstrare!”
A urmat un discurs impresionant al generalului Petală, care nu uită, la final, să mulțumească lui Aurel Hetco pentru realizarea monumentului: „Deci, când plecăm drapelul asupra mormântului viteazului sergent Ilie Popa din Reg. 15 Inf., tot atunci mă simt îndatorat că atât în numele Armatei, cât și al meu personal, să exprim d-lui dr. Aureliu Hetco, inițiatorul și înfăptuitorul acestui măreț monument, cele mai recunoscătoare mulțumiri și urări de bine.
Jertfa unuia și fapta celuilalt vor fi păstrate alături în amintirea noastră”.
În perioada 1919-1925, Aurel Hetco a îndeplinit funcția de prim-pretor la plasa Jibou. În anul 1925 s-a stabilit la Cluj, unde a activat ca avocat în cadrul baroului până la Dictatul de la Viena din 30 august 1940, având un birou avocațial. Nu s-a refugiat și a rămas la Cluj, însă a avut de suferit. Regimul horthyst l-a șters din tabloul avocaților Baroului Cluj, interzicându-i orice activitate pe motiv că a fost asociat la începutul carierei cu un evreu și astfel a fost catalogat ca antifascist. În aceste condiții, alături de avocații evrei, a ajuns șomer, până la eliberarea Clujului în toamna anului 1944.
Ajungând Clujul sub ocupație sovietică, la propunerea unor fruntași comuniști a fost numit procuror general la Curtea de Apel din Cluj, în care calitate a funcționat de la 12 octombrie 1944 până la 1 aprilie 1945, „contribuind la democratizarea în senz popular a justiției penale din Ardealul de Nord, până la reîntoarcerea la Cluj a Curții de apel din Cluj, refugiată la Sibiu”.
După război s-a reînscris în Baroul avocaților și a practicat avocatura până la reorganizarea acestei instituții după model sovietic, fiind transformată în colegiu în anul 1948, când și Aurel Hetco a fost epurat politic. A fost pensionar al Casei Locale de asigurări de pe lângă Baroul avocaților din Cluj, până la sistarea acestuia, prin contopirea cu Casa Centrală în anul 1951.
Pentru că a făcut politică militantă alături de Octavian Goga, Securitatea a început să-l țină sub strictă supraveghere, după cum se propunea într-un referat datat 4 decembrie 1951, „pentru a se stabili activitatea dușmănoasă ce eventual a desfășurat-o”.
Pe data de 29 ianuarie 1952 a fost „invitat” la Securitate și interogat în legătură cu trecutul său politic. El recunoaște că a făcut politică alături de Octavian Goga, al cărui partid a fuzionat apoi cu partidul lui A.C. Cuza, dar încearcă să minimalizeze rolul pe care l-a jucat în cadrul partidului, subliniind că a fost un simplu membru: „Am ajuns în partidul național creștin Cuza Goga fără intenția mea de a mă identifica cu ideologia lui, din motivul că eram aderent al poetului Goga și astfel am devenit din complezență în așa-numitul partid agrarian, fără nici un rol în acest partid. Când apoi Goga s-a unit cu Cuza, pe care nu-l aprobam și nici nu-l cunoșteam, am fost trecut fără întrebare cu alții în bloc în partidul unit, fără ca însă să fiu activat în mod militant. Mi s-a atribuit o titulatură pe hârtie. Odată, nu pot preciza când, am fost invitat de Bornemisa, gazetar și proprietar de tipografie să-i facem lui Goga o vizită la Ciucea. Acolo prin surprindere am fost solicitat să țin un discurs improvizat lui Goga, ceea-ce luat prin surpriză, nu puteam denega. Am vorbit ceva foarte scurt și improvizat, nu știam că va apare în tipar, ceea-ce am spus nu-mi amintesc precis, însă nu mă identific cu textul prezentat mie, deoarece acesta nu l-am putut controla și nici nu-mi aduc aminte să-l fi cetit la timpul său”.
Securitatea avea însă date exacte chiar din presa vremii despre activitatea lui politică și din „investigațiile” pe care le-a întreprins. Astfel, în documentele de la dosar se spune că a intrat în politică în partidul lui Iorga-Argetoianu. De asemenea, a făcut parte din conducerea „Ligii Antirevizioniste”. În anul 1934 a aderat la partidul agrarian al lui Octavian Goga, devenit Partidul Național Creștin după fuziunea cu A.C. Cuza. La Congresul din anul 1936, care s-a ținut la Ciucea, a fost ales membru în Consiliul Județean al organizației PNC Cluj și șef de sector la plasa Hida, ceea ce recunoaște mai târziu în timpul unui interogatoriu al Securității. Spune că la Ciucea au fost prezenți toți fruntașii partidului din județul Cluj și împrejurimi amintindu-i pe Dr. Sebastian Bornemisa, Dr. Damian Gabor vicepreședinte al organizației din județul Cluj, Dr. Ioan Fedorca secretar general al organizației Cluj, Dr. Sabin Oprean vicepreședinte al organizației pe județul Cluj, Dr. Teodor Vidican prim-secretar general al organizației județului Cluj. Cu această ocazie a ținut un discurs în prezența președintelui partidului, Octavian Goga.
Până în anul 1938, când regele Carol al II-lea demite guvernul Goga și desființează partidele politice, Aurel Hetco a desfășurat o activitate politică intensă în special în plasa Hida, încercând să organizeze partidul în toate comunele. A fost sprijinit în munca sa de protopopul martir Aurel Munteanu din Huedin, dar nu au avut aderenții pe care și-i doreau.
După chemarea la Securitate a fost pus să dea o declarație că nu va spune nimănui de această „invitație” și „nici despre cele discutate și despre interogatorul care mi s-a luat”.
A fost urmărit în continuare de către organele de securitate și arestat pe data de 15 august 1952, când a avut loc un nou mare val de arestări în toată țara. A fost ridicat de la domiciliul său din Cluj și reținut „la dispoziția” Securității Satului timp de două luni. A fost interogat de mai multe ori, fiind învinuit pentru activitatea lui politică de dinainte și de după 1944, când spun organele securității a făcut parte din Partidul Național Popular.
Pe data de 24 octombrie 1952 a fost trimis cu domiciliu forțat la Jibou, pentru 24 de luni.
La Jibou a fost ajutat de familia Lupoian, la care a locuit. Întâlnindu-l pe stradă o veche cunoștință, aceasta și trimite o notă informativă Securității, declarând cu mânie proletară că Aurel Hetco trebuia arestat și condamnat aspru. De fapt, se autodenunță că a umblat printre documentele pe care Aurel Hetco le avea ascunse la chiriașii săi din Cluj, ea fiind bonă la familia respectivă: „Prin luna ianuarie m-am întâlnit aici în Jibou cu Domnul Hetco Aurel care locuiește la familia lui Lupoian din Jibou, m-am mirat foarte mult, văzând că forurile conducătoare, nu au luat nici o măsură de sancționare și izolare pe acest dușman de moarte al clasei muncitoare, că au dat posibilitate să fie azi domn să se plimbe prin Jibou, cu dungă la pantaloni, parcă ar fi ocare, și l-am întrebat cei cu dumneata, aici a spus că are un prieten aici tare bun, și a venit la dânsul, l-am întrebat și l-am întrebat dacă stă mai mult timp aici. A spus că va sta pentru că la Cluj este aglomerat și acum este tineretul la putere. (…)
Dau această notă informativă, pentru că în anul 1938-39 am locuit la familia Olimpia Căplescu în postul de îngrijitoare la un copil de 3 ani și familia aceasta locuia cu chirie la Domnul Hetco Aurel”.
Ea spune că a deschis pupitrul la care lucra Aurel Hetco și a găsit „o serie întreagă de procese verbale și manifeste scrise, către Gheorghe de Băsești către familia regală, și mai mult material politic, în seara de 16 aprilie, am fost cu personalul la Regiune de Partid Cluj, nu am găsit pe nimeni am stat de vorbă cu portarul și a spus că sunt în ședință și să merg dimineață, eu m-am întors la Tov. Bendea și am dat tot materialul și am trasat ca sarcină să-l ducă dimineața la Regiunea de Partid, sectorul politic, și tot materialul a fost depus de către tov. Bendea Vironica în data de 17 aprilie la Sectorul Politic camera 80, tov. Bendea Veronica m-a cunoscut printre scrisori recomandată că le-am predat așa cum am spus eu.
Tov., eu nu sunt de acord ca acest Hetco Aurel, care a luptat contra gărzilor Roșii din 1919, că eu am găsit într-un mic carnețel notat de către mâna lui, căci Marxismul este cel mai periculos pentru epoca noastră de azi, să fie dârz și luptători pentrucă este cele mai grele timpuri care le trăim, în anul 193(?), după aceia am găsit acea scrisoare, copie pe care a adresat-o familiei Regale, după ce a fost înăbușit grevele, într-un loc din 1933, vrea să arate că această viperă, că a stat într-o familie care a avut legătură și cu Partidul și cu Justiția. Tov. eu mai întreb 2 lucruri de ce a depus acest material politic în camera chiriașilor, de ce l-au păstrat până în anul 1953, de ce mașina de scris fără zgomot specială a fost depusă pe sală la chiriaș, tov., eu cred că Regionala a luat măsuri pentru acest respectiv imediat nu cred că se mai găsește în Jibou”. Nota plină de ură a bonei care cere condamnarea lui Aurel Hetco, semnatar al Unirii Transilvaniei cu România, devenit acum, ironia sorții, „dușman al poporului” este datată Jibou, la 26 mai 1953.
Pe data de 30 iunie 1953, căpitanul Moraru Ioan de la Securitatea regiunii Cluj anunța organele securității raionului Jibou că în toamna anului 1952, Aurel Hetco a fost „dislocat” și i s-a stabilit domiciliu forțat la Jibou, cerându-le să fie strict supravegheat: „Luați măsuri ca susnumitul să fie ținut în supraveghere informativă, în trecut a fost șef de plasă la partidul Goga Cuza și membru în P.N.P. la Cluj a avut o casă cu 15 apartamente care a fost naționalizată, este cunoscut cu manifestări dușmănoase la A.S. (Adresa Statului – n.n.)”.
Pe data de 19 martie 1954, Securitatea cere noi măsuri asupra lui Aurel Hetco, care i-a scris cu subînțeles soției, Mela, următoarele: „Perspectivele de a intra în vreo slujbă sunt cam șubrede, deoarece din motive de economii se fac mereu reduceri de personal”. În continuare a spus: „Aici a sosit primăvara, s-a dezghețat Someșul care părea încremenit pentru totdeauna. Oare până când va rămânea încremenită și situația noastră? Cine ar putea să răspundă”.
Aurel Hetco a fost profund afectat și de noua reformă monetară, pentru că rămânând fără pensie și-a pus bani deoparte pentru zile negre, după cum reiese dintr-o notă informativă dată de „sursa” V. Chiorean în ziua de 28 decembrie 1952: „Reforma bănească continuă să preocupe lumea în cea mai mare măsură. Oamenii cari și-au făcut economii, pentru a acoperi cheltuielile câteva luni, nefiind angajați în câmpul muncii au fost aspru loviți prin reformă. Astfel, Aurel Hetco, fost avocat, spunea că-și pusese la o parte 60-70.000 lei cu cari își acopere cheltuielile 7-8 luni, acum cu schimbul abia are din ce trăi 2-3 săptămâni.
Dr. Markus Gheorghe medic de copii, spunea că a rămas fără bani și are greutăți familiare, având copii la școală. Cosma Ioan, fost notar public spunea că și-a pierdut și postul și banii și că este avizat la ajutorul băiatului său, care este medic la spital.
La sate oamenii se plâng mai puțin, țăranii având ce vinde, cereale, porci, vite, păsări, ouă, făină etc., s-au refăcut repede, ei însă se plâng că au scăzut prețurile la produsele țărănești și nu au scăzut în aceeași proporție mărfurile de la oraș, ghete, pânză, unelte agricole, etc. Sunt însă cu nădejde că de va ajunge la o nivelare”.
La 20 noiembrie 1954, lui Aurel Hetco i s-a ridicat domiciliul forțat și s-a reîntors la Cluj, str. Țebei nr. 28, unde îl aștepta soția. În urma plecării sale din Jibou, organele de securitate locale raportau următoarele: „În timpul cât susnumitul a stat în Jibou a fost luat în evidența dosarului de obiectiv al comunei Jibou, astfel că în prezent are fișă cartotecă model 2 la secția «C» precum și în cartoteca noastră”.
După revenirea la Cluj a fost urmărit în continuare de către organele de securitate, prin diferiți informatori. Probabil simțind că va avea din nou probleme cu reprezentanții noului regim, a cerut sprijin unor foști colaboratori, ajunși în funcții cheie, rugându-i să dea declarații despre adevărata lui activitate, în special în perioada cât a fost procuror general. Astfel, pe data de 18 decembrie 1955, Teofil Vescan, primul primar al orașului Cluj în octombrie 1944, acum membru al Partidului Muncitoresc Român, declară că el l-a delegat pe Aurel Hetco în funcția de procuror general și șef al Parchetului general de pe lângă Curtea de Apel din Cluj, în vederea reorganizării justiției penale, în conformitate cu spiritul nou al vremii. De asemenea, că până la 1 aprilie 1945, Aurel Hetco „s-a dovedit de colaborator util și sincer, purificând legea și procedura penală locală de dispozițiile discriminatorii fasciste și rasiale muncind pe aceiași linie cu Parchetul militar sovietic din Cluj, pentru introducerea și fortificarea nouei orânduiri sociale. A îndeplinit deci o misiune foarte importantă în calitatea sa de procuror general”.
O altă declarație de susținere a fost trimisă de Vasile Pogăcean, ajuns ambasador al RPR la Budapesta, pe data de 26 octombrie 1959. Declară că el era prefect al județului Cluj după eliberare, iar Aurel Hetco a fost „un colaborator bun, care și-a făcut datoria în mod cinstit”.
Alte informații pe care le aflăm despre Aurel Hetco din dosarele Securității datează din anul 1961. Este vorba de o investigație cerută de Serviciul III din cadrul MAI Cluj: „Agenta «Radu Elisabeta», ne-a informat despre sus-numitul că domiciliază la adresa din str. Ioan Ghica nr. 26, din anul 1958, în calitate de chiriași împreună cu soția sa.
Despre sus-numitul nu se cunoaște ca în prezent să aibă ocupații deosebite decât tot timpul stă la domiciliu și citește sau vizionează diferite spectacole.
Față de vecini are o comportare bună și nu este încadrat politic”. Se mai afirmă că era des vizitat de Adela Pop din str. Țebei, fiică de preot.
Pe data de 6 ianuarie 1965 se hotărăște trecerea în evidență pasivă a dosarului de Urmărire Informativă a lui Aurel Hetco, subliniindu-se că era la o vârstă înaintată și nu mai era „periculos” pentru regimul totalitar comunist: „În prezent elementul este în vârstă de peste 80 de ani, trăiește o viață retrasă neavând legături prezente cu alte elemente suspecte.
Este mulțumit că în urmă cu 2 ani a primit pensia, singura sursă de existență”.
Alte funcții importante deținute de Aurel Hetco după Marea Unire au fost: secretar general al „Acțiunii Patriotice”, vicepreședinte al „Agrului”, membru în Comitetul de Direcție al „Ligii Antirevizioniste din Transilvania” și președinte al „Asociației (foștilor) gardiști și legionari români ardeleni, luptători pentru întregirea neamului din 1918-1919” timp de 12 ani, în perioada 1928-1940, până la Dictatul de la Viena din 30 august 1940. După război, văzând direcția spre care se îndreaptă țara, a renunțat la funcție, fiind numit președinte de onoare al asociației.
Pentru meritele sale deosebite în realizarea României Întregite, în anul 1938 a fost decorat cu Ordinul și Medalia „Ferdinand”, cu spade.
Aurel Hetco a decedat la 13 februarie 1967 la Cluj, cu puțin înainte de a împlini vârsta de 82 de ani. A fost, din păcate, încă una din nenumăratele victime ale regimului totalitar comunist, arestat, condamnat pe nedrept, trimis cu Domiciliu Obligatoriu, marginalizat și a sfârșit într-o nemeritată uitare.
Acum, când se împlinesc 100 de ani de la Unirea Transilvaniei cu România, eveniment unic în istoria noastră românească, la realizarea căreia a contribuit și Aurel Hetco, se cuvine să-i cinstim memoria așa cum se cuvine.
Sursa ilustrații: Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sălaj
Marin Pop
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
Aurel Hetco (1884-1967) – personalitate marcantă din generația Marii Uniri
