Daniel Săuca
Poezia nu ne poate salva, mântui. Poate ne oferă prilejul de a fi mai aproape de Dumnezeu, de creatorul/creatorii celor văzute și nevăzute.
Libertatea, după cum se vede, nu ne poate salva. Strigăm, urlăm că suntem liberi, dar ne batem joc în fiecare zi și de libertate. De fapt, de prea multe ori îi dorim aproapelui, real sau virtual, să nu se bucure de libertate. E atâta violență încât libertatea a luat chipul morții.
Ne poate salva credința? Aparent. În profunzime, nu. Să fiu scutit de ipocrizia planetară a credinței. Dacă ar fi cu adevărat credință, lumea de azi ar fi cu totul alta. Poate nici nu ar exista.
Fericirea? Oare ne poate salva fericirea? Ce mai înseamnă astăzi fericirea? Ești fericit pentru câțiva lei în plus la salariu? Ești fericit pentru că s-a asfaltat un drum? Ești fericit pentru că aparent ești liber?
Ne poate salva lectura, cultura în general? Puțin probabil. Cărțile, spectacolele îți oferă poate un ghid spiritual. Salvarea, ce truism, e în tine. În fapt, despre fericire, dreptate, libertate, poezie, cultură nu mai poți vorbi/scrie decât în/prin truisme. Sunt atât de multe care s-au spus de-a lungul istoriei încât o performanță e să-ți aduci aminte, măcar parțial, de ziceri memorabile. Despre România ultimilor ani s-au scris/spus așa de multe încât pare că le-am uitat pe toate. Ni se repetă, aproape zilnic, cu o violență incredibilă, ba despre libertate, ba despre statul de drept, ba despre politicieni, ba despre una, ba despre alta, de parcă toate lucrurile se întâmplă numai astăzi.
Și, totuși, ne poate salva ceva? Să fim salvați ca oameni, ca ființe create? Poate normalitatea. Să fim normali într-o lume și o țară anormale. Ce înseamnă anormalitatea? Să înjuri dacă nu înțelegi, să scuipi pentru că îți place să fii rău, să bombănești pentru a nu da „satisfacție”, să urăști pentru că e „trendy”…
Destul de probabil, rândurile de față nu „cadrează” cu presiunea (meteo-politică a) momentului. Sunt, altfel spus, încă un îndemn la normalitate.
