Traseu pe Valea Somesului: Pestera Lii – portalul si lacurile de la cariera Cuciulat

Cine a fost pe Valea Somesului macar o data, a auzit cu siguranta de cariera de la Cuciulat si, poate, daca a avut putin noroc, si de pestera ai carei pereti adapostesc unica pictura rupestra din Romania. Este inchisa acum, dar iubitorii de natura pot descoperi in aceeasi zona un traseu care iti ia rasuflarea cu privelistile pe care le ti le ofera. Un traseu care iti poarta pasii prin galeriile unei pesteri, apoi la un portal de piatra, unde razele soarelui se strecoara ca prin ciurul vechi al bunicii, si la doua lacuri unde apa are culori fantastice de verde smarlad si turcoaz.

Este dimineata devreme si soseaua curge alene printre satele de pe Valea Somesului. Surduc, Ciocmani, Babeni, Cuciulat numaram in gand, in timp ce ne lasam furati de peisajele care defileaza rapid pe fereastra masinii. Ajunsi la destinatie, adica in Cuciulat, tragem masina pe o ulita care inca pastreaza urmele zapeziii, in fata unui fost birt, si ne echipam rapid. Hainele incheiate pana sus, manusi, fulare si caciuli, rucsacurile in spate si la drum.

Desi e martie, zilele babelor si-au facut de cap cu ninsori, astfel ca omatul este destul de gros si la fiecare pas scartaie si sclipeste sub talpi. Urcam printre cateva case care inca dorm molcom in aerul rece si aspru. Niciun caine nu latra, nimic nu pare sa miste in ograzi. Abia la ultima casa, o gospodina matinala intinde rufe pe sarma.

Dam „Buna dimineata!” si ni se raspunde in maniera de la tara: „Neata! Neata! Dar unde ati apucat asa devreme? Mergeti la pestera?”. Acolo mergem si, cand are confirmarea, femeia vine cu un sfat: sa tinem cararea drept inainte, ca pe acolo urcusul e mai usor. Multumim pentru idee, dar ne pastram traseul cu care am pornit in gand de acasa: de indata ce se sfarseste ultima ograda, facem la stanga si ne cataram voiniceste pe o culme abrupta de deal, unde zapada nu e defel insemnata de vreo urma, fie ea de om ori animal. Pasim in sir indian, calcand mereu in urmele facute de liderul de grup, care stie cel mai bine care sunt zonele sigure, unde bocancul nu aluneca si unde corpul face efortul cel mai mic in lupta cu povarnisul. Si dupa 40 de metri de urcus fortat, totul se mai domoleste si ne continuam drumul vreo 700 de metri serpuind peste dealurile Cuciulatului.

Cand socotim ca suntem in apropierea Pesterii Lii, ne pregatim sa coboram o panta mult mai abrupta, cu o inclinatie de 70 la suta, spre o vale care este inca inghetata intre versanti. Rapa – caci avem in fata o rapa in toata regula – e populata cu arbusti si copaci tineri, pe care ii folosim ca proptele si sprijin in coborasul in care ne-am lansat. Pasii se succed rapid si strica perfectiunea stratului de omat neatins, involburand zapada in jurul picioarelor noastre. Unu, doi, trei, patru, cinci numara conducatorul de grup, ca sa se asigure ca toti am ajuns cu bine in vale. De acolo, ne tragem rasuflarea si pornim pe firul paraului inghetat alte 200 de metri.

La Pestera Lii

Din tacerea nemiscata a locurilor, bolta Pesterii Lii decupeaza o forma semicirculara, neagra, pe care o simtim respirand ca o gura de balaur. Deasupra intrarii si in lateral dreapta, peretele de stanca se ridica vertical si neted ca o lespede de piatra, iar daca nu am zari sclipind in bataia soarelui cativa pitoni fixati in roca de iubitorii de escalada si alpinism, am putea jura ca sunt inaccesibili fiintelor terestre.

Ne tragem rasuflarea, fixam pe frunte lanternele si incolonati, intram in galerie. Intunericul e spulberat in mii de de nuante de maroniu, brun, gri si cafeniu care imbraca peretii de piatra. Culorile fantastice atrag privirile tot mai sus, unde galeria se ingusteaza si peretii aproape se imbina perfect, ca intr-un sarut al naturii. Aerul e cald si uscat, iar dupa racoarea de afara, fiecare respiratie este gustata din plin. Sub pasi, colturile de stanca cer atentie maxima, pentru a nu ne pricopsi cu julituri si zgarieturi inutile. Si uite-asa, inaintam o distanta buna, pana cand liderul de grup ne anunta ca am ajuns la hop. Adica la un punct in care galeria este inundata de apa, semn ca ne oprim. Cautam fiecare locuri cat mai bune unde sa ne asezam si ne punem pe explorat. Intai, ne identificam fiecare pozitia. Doi dintre noi sunt chiar langa luciul apei, altii doi intr-un colt unde peretii galeriei se arata ca niste dinti colturosi, iar ultimii doi s-au oprit pe o platforma suspendata la vreo doi metri inaltime, pe care o numim pe data „balconul Julietei”. Odata lamurite locatiile, razele lanternelor matura fin peretii galeriei. Jocul de umbre in degrade este fantastic si, abia la inaltimi considerabile, bezna pesterii isi cere drepturile si ne blocheaza privirile.

Facem fotografii, iar avalansa de blituri se aude din fiecare colt, provocand un ecou slab in maruntaiele pamantului. In total, stam inauntru cam 40 de minute, dupa care, insirati in aceeasi formula, iesim la lumina.

La portal

Afara, soarele e orbitor si ne acoperim repede ochii. Abia dupa un timp bunicel indraznim sa ne ridicam privirile spre peretii verticali de piatra si sa pornim apoi mai departe. Trebuie sa ajungem la portal si pentru asta ne asteapta o etapa de escalada. Avem de urcat un perete de vreun metru si jumatate inaltime, dar care e acoperit de gheata si zapada. Primul din noi care ajunge sus leaga de un colt de piatra, iar apoi in jurul unui trunchi de copac, cordelina dubla, pe care o lasa apoi celor de jos. Ne folosim de ea pentru a ne trage in sus si fiecare care ajunge acolo rasufla usurat: proba nu e una grea, dar nici una tocmai usoara, dat fiind ca ghetusul de sub talpi poate fi o adevarata capcana.

Pana la portal mai strabatem vreo 50 de metri, furisandu-ne prin albia unui parau inghetat. Cand ajungem la destinatie, adica acolo unde, precum in basmul bunicii, se bat muntii in capete, soarele e aproape sus pe cer, iar razele lui sunt filtrate printre peretii de stanca si prabusite apoi intr-un ochi de gheata care vara are o apa racoroasa si limpede.

Facem alte cateva poze, dar nu zabovim, al treilea punct al traseului inca ne asteapta.

Bulgareala copilariei

Refacem drumul pe care am venit, trecem pe langa Pestera Lii, ne oprim sa admiram niste arbori intepeniti in nemiscare pe malul paraului, aparatele foto blitzuie pentru alte instantanee si urcam rapa pe unde am venit. Este mai greu decat la coborare, pasii aluneca in zapada, descoperind stratul de frunze uscate ramas din toamna. Rasuflarile se aud suieratoare, in rest nicio vorba in afara indicatiilor date de liderul de grup. Si apoi, in sfarsit, suntem sus. Ne dam un ragaz de doua minute, apoi pornim spre sat. Dar nu ajungem prea departe, ultima zapada din aceasta iarna este mult prea ademenitoare si nu ne putem abtine de la intoarcerea spre copilarie. Glumele si rasetele izbucnesc larg si zgomotos, odata cu bulgarii albi care tasnesc din pumnii inmanusati. Bataia cu zapada ne imparte in doua tabere si, timp de vreo 15 minute, varstele au coborat in timp, anii au disparut si tot ce pluteste peste noi este aerul inconfundabil al copilariei. Bucuria deplina cand tinta e atinsa, surpriza cand bulgarele te loveste, uimirea strigata la unison cand zapada se sparge in mii de particule lucitoare.

Si e bine. Ne simtim proaspeti ca dupa un dus scotian, perfect pregatiti pentru ultima parte a traseului.

Drumul spre lacurile cu culori uimitoare decurge repede, suntem in pas alert, inviorati ca dupa o sauna suedeza. Urcam, coboram pante si tot asa, pana la un moment dat cand suntem pe o colina inalta, ce strajuieste fosta cariera unde sapaturile au lasat doua scobituri in sol, acoperite in timp de apa. S-au creat astfel, artificial, doua lacuri nu prea mari – unul cu unde de smarald, iar altul a carui apa bate puternic in turcoaz. De la inaltime, cele doua ochiuri de apa isi intind undele sub noi, linistite sub soarele care s-a inaltat binisor pe cer. Coboram pe mal. In linistea care stapaneste locul, ne tragem sufletul si stam la o scurta poveste. E ca si cum acolo, pe malul apei, prinde viata o biblioteca vie, cand fiecare spune putinul pe care il stie sau il simte despre coltul de natura magica in care ne aflam.

Cand ultima poveste ia sfarsit, ne punem in miscare spre masina. Drumul se face in tacere si doar respiratiile sacadate de mars se inlantuie firesc una de alta. Ajunsi la sosea, imbratisam locurile cu o ultima privire si urcam in masina. Ne asteapta un drum spre Zalau, cu kilometri care vor trece repede sub impresiile pe care traseul de azi ni le-a desenat in suflet.

Cu o lungime de 1.317 metri, Pestera Lii este cea de-a doua ca marime din Podisul Somesan, dupa Pestera de la Moara lui Pocol – 3.493 de metri si Pestera din Cariera Cuciulat – 1.707 metri. Cele trei sunt grupate intr-o arie restransa, intre satele Letca, Soimuseni si Cuciulat, motiv pentru care aceasta este considerata cea mai importanta zona carstica din nord – vestul Romaniei.