Începuturile învăţământului românesc din Ardeal, deci şi din Sălaj, au avut un caracter religios. Şcoala de pe lângă mănăstirea Peri din Maramureş a fost primul focar de cultură românească, cu puternice înfluenţe asupra vieţii spirituale din Sălaj. Voievozii maramureşeni au stăpânit intinse teritorii în Sălaj, acest fapt având o influenţă pozitivă asupra vieţii religioase şi culturale a românilor din aceste părţi ale ţării. Alte focare de cultură care au influenţat viaţa spirituală a românilor sălăjeni au fost mănăstirile Vadului şi Strâmba Fizeşului, care au avut un important rol cultural în secolul al XVIII-lea, cu şcolile de pe lângă ele. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o mare contribuţie la edificarea şcolilor naţionale în Transilvania a avut-o Gheorghe Şincai, care, în perioada în care s-a aflat în fruntea şcolilor româneşti unite, în calitate de inspector general (1782-1794), a înfiinţat 376 şcoli. Din acea epocă datează şcolile din Santau, Almaşul Mare, Şoncuta Mare, şcoli înfiinţate şi organizate de Şincai. Un rol important în dezvoltarea învăţământului românesc din Sălaj, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, l-a avut vicarul Alexandru Sterca Suluţiu care a lăsat în Ţara Silvaniei un normativ unitar de conducere a şcolilor, înfiinţate în majoritatea satelor Sălajului. După 1848, şcolile din Sălaj aveau un personal slab pregătit, tinerii cu pregătire mai bună angajându-se în administraţie, unde erau mai bine plătiţi. Şcolile româneşti erau conduse de cantori, în cele mai multe cazuri, rar de câte un preot mai zelos. În anul 1858 s-a înfiinţat preparandia din Năsăud care şi-a început activitatea în anul 1859. De aici au venit mai târziu dascali luminaţi. În scurt timp şcolile din Sălaj au avut dascăli bine pregătiţi, cunoscând foarte bine limba română şi limba germană, iar unii şi limba maghiară. Învăţătorii se alegeau prin concurs public de către părinţii elevilor, iar mai târziu numai de către senatele bisericeşti. Perioada Dualismului Austro-Ungar (1867-1918) a fost o perioadă în care toate şcolile susţinute de stat în partea ungară a imperiului au fost şcoli cu predarea în limba maghiară. Pentru a rezista presiunilor de maghiarizare, românii au ales soluţia şcolilor confesionale, greco-catolice şi ortodoxe, şcoli întreţinute pe cheltuiala comunităţilor locale. Cu toate acestea, numărul ştiutorilor de carte din Sălaj a crescut constant. Potrivit recensământului din anul 1880, Sălajul avea 165 944 locuitori, din care 131 600 aveau vârste de peste 8 ani. Din aceştia erau 22 805 ştiutori de carte: 37,1% în mediul urban, 14, 2% în mediul rural. La 1900 numărul ştiutorilor de carte a crescut la 56% în oraşe şi 25, 6% în mediul rural, iar în anul 1910 numărul ştiutorilor de carte era mai mare cu 20 477 faţă de anul 1900. În anul 1918 existau în Sălaj 132 şcoli confesionale româneşti, cu 145 învăţători (124 greco-catolice, 8 ortodoxe) şi 103 şcoli neromâneşti (66 de stat, 1 comunală, 11 romano-catolice, 19 reformate, 1 luterană, 5 izraelite. Faţă de anul şcolar 1906-1907, numărul şcolilor confesionale româneşti era mai redus cu 47. Prin Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, Transilvania se unea cu România. Până la integrarea deplină în statul român, Transilvania a avut o autonomie provizorie, până în aprilie 1920. În perioada autonomiei provizorii, a fost condusă de Marele Sfat Naţional şi de către Consiliul Dirigent, organ executiv al Marelui Sfat Naţional care s-a ocupat şi de învăţământul primar din Transilvania. La 4 septembrie 1919, Consiliul Dirigent a elaborat Decretul nr 13869 privitor la reorganizarea învăţământului primar. Până în anul 1924, învăţământul primar din Transilvania a funcţionat pe baza decretului Consiliului Dirigent şi pe baza vechii legislaţii maghiare, adaptată noilor realităţi istorice. După încetarea autonomiei provizorii a Transilvaniei, s-a aplicat şi aici legislaţia valabilă în România Mare. Prin înaltul decret regal nr. 2571/24 iulie 1924 a fost promulgata Legea pentru învăţământul primar al statului şi învăţământul normal primar numită şi Legea de unificare a învăţământului primar din România. Potrivit legii, învăţământul primar forma primul grad al învăţământului şi cuprindea: 1) şcolile de copii mici (grădiniţele); 2)şcoala primară; 3) şcolile şi cursurile de adulţi; 4) şcolile şi clasele speciale pentru copii debili şi anormali, educabili; Şcoala primară cuprindea 7 clase. În primele 4 clase se predau următoarele discipline: 1) Instrucţiunea religioasă şi morală; 2)Limba română: citirea, scrierea, exerciţii gramaticale; 3)Aritmetica practică şi noţiuni elementare de geometrie; 4)Noţiuni de Istoria României, de geografie şi de drept civic; 5) Noţiuni de ştiinţe naturale şi fizice cu aplicaţii practice; 6)Noţiuni de igienă; 7)Desen, muzică, educaţie fizică; 8)Lucru manual şi lucrări practice agricole. În următoarele 3 clase ale învăţământului primar, urmau să se constituie, să se întărească şi să se completeze cultura generală formată în primele 4 clase, să se stabilească legătura strânsă între şcoala şi viaţa, stimulând interesul şi dând îndrumări pentru una din ramurile de activitate practică: agricultura şi anexele ei, meserie şi comerţ, ţinând cont de cerinţele regionale. Programa analitică a ultimelor 3 clase varia după natura localităţii, după ocupaţia locuitorilor şi după înclinaţia şcolarilor. La toate şcolile urbane şi rurale numărul orelor de lecţii pentru şcolarii claselor I – II era de 24 ore/săptămână, iar pentru cei din clasele III – IV de 28 ore/săptămână. La clasele V, VI şi VII, la şcolile din mediul urban, numărul orelor de lecţii teoretice şi practice era de la 12 la 24 pe săptămână, iar la şcolile rurale, anul şcolar era la aceste clase de cel puţin 5 luni, de preferinţă lunile de iarnă, cu lecţii zilnice, cu un număr de 20-24 ore/săptămână. În celelalte luni ale anului, elevii de la sate urmau cursurile cel puţin 6 ore pe săptămână. Duminica şi sărbătorile, învăţătorii erau obligaţi să ducă elevii de aceeaşi confesiune la biserică. Legea stipula ca în fiecare comuna urbană sau rurală se vor înfiinţa atâtea şcoli câte sunt necesare, socotindu-se câte 60 şcolari de sala de clasă şi de învăţător, pentru clasele I-IV şi câte 40 şcolari de sala de clasă şi de învăţător, pentru clasele V-VII. Dacă într-o localitate era o singură şcoală, aceasta era mixtă, dacă erau mai multe, trebuiau să fie şcoli separate, pe sexe. Fiecare şcoală trebuia să aibă o grădină şcolară pentru efectuarea experienţelor şi lucrărilor practice prevăzute de programă. La şcolile rurale terenul de grădină trebuia să fie de cel puţin 1/2 ha. Produsele din grădina şcolii erau destinate directorului. Pe lângă fiecare grădină, fiecare şcoală rurală trebuia să dispună de cel puţin 4 ha, teren de cultură în ţărină. Din acest teren, 3 ha trebuia cultivat sistematic de învățător, împreună cu elevii ultimelor clase primare, iar venitul realizat se împărțea tuturor învățătorilor însărcinați cu conducerea lucrărilor agricole.Terenul care rămânea după formarea câmpurilor de experiență, era arendat învățătorilor, la un preț cu 50% mai mic decât prețul arenzii percepute în localitate pentru terenuri de aceeași calitate. Statul român, apreciind învățământul public ca o problema de stat, a decis funcționarea la școlile de stat, încă din anul școlar 1919-1920, a unor clase paralele pentru elevii maghiari, germani, ruteni,cu învățători de aceeași naționalitate. Prin ordinul Secretariatului General al Instrucțiunii Publice din Cluj, nr 31774/1920, se admitea minorităților din Ardeal să-și edifice școli proprii, dar funcționarea lor era admisă numai prin obținerea dreptului de funcționare. Organizarea școlilor primare de stat întâmpina dificultăți deoarece aproape peste tot în județ se înființau școli confesionale minoritare. Astfel, la școală primară maghiară de stat din Zalău, cu 4 învățători, abia au putut fi înscriși 29 elevi, până în luna octombrie 1920.În aproape toate școlile confesionale minoritare nu se preda limba română. Circularele Ministerului Instrucțiunii Publice nr. 100 088 și 100 090, din septembrie 1923, prevedeau învățarea limbii române în școlile minorităților: o ora pe zi la clasele I-ÎI, 2 ore pe zi, la clasele III-IV. Prin introducerea studierii limbii române în școlile minoritare, s-a ajuns că până în anul 1925, cea mai mare parte din populația școlară minoritară să poată vorbi și scrie românește. În anul 1933, județul Sălaj avea 342 642 locuitori, din care: 202 176 români, 90 800 maghiari, 30 840 germani, 17 138 evrei, 1 715 , alte naționalități. Numărul elevilor era de: 44 921 români, 20 192 maghiari, 3 287 germani, 2 111 evrei, 396, alte naționalități. Statistica școlilor primare era următoarea: 284 școli de stat, din care: 259 românești, 22 maghiare, 3 germane; 104 școli confesionale, din care: 84 maghiare, 14 germane, 4 ebraice, 1 ruteană, 1 cehă; existau 27 grădinițe de stat, din care: 24 române și 3 germane, la care se adăugau 2 grădinițe confesionale maghiare. Personalul didactic al școlilor primare de stat era format din 507 învățători, din care 431 români și 76 minoritari. Școlile confesionale erau conduse de 169 minoritari și 1 român (14). Și în perioada care a urmat, statul român a urmărit satisfacerea nevoilor școlare și culturale ale minorităților. În anul 1938 s-a format Comisariatul General pentru Minorități, pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri. Personalul de conducere al Comisariatului General trebuia să cunoască limba minorității de care se ocupa. Prin decizia Ministerului Instrucțiunii Publice nr. 28 827/14 februarie 1939 se dispunea că în localitățile cu populație maghiară considerabilă și cu număr legal de copii de școală să se înființeze școli primare cu limba de predare maghiară, sau secții maghiare de stat. Părinții copiilor maghiari puteau alege școală pe care o doreau. Prin ordinele nr 9315/10 iulie 1939 și 9594/22 iulie 1939 date pretorilor și primarilor urbani, prefectul județului Sălaj dispunea că prin bugetele tuturor unităților administrative din subordine să se asigure trebuințele materiale ale școlilor minorităților, alocându-se din bugetele comunelor în proporția corpului didactic. La distribuirea fondurilor trebuia să se țină seama și de școlile confesionale, dacă acestea solicitau subvenție din partea comunelor. Documente de arhivă demonstrează că serviciul financiar al primăriei din Șimleu Silvaniei, între 28 septembrie-11 ianuarie 1940, a aprobat subvenționarea școlilor primare minoritare din oraș cu suma de 10 500 lei. Pentru îndrumarea și controlul învățământului din Sălaj, prin hotărârea Consiliului Dirigent, în anul 1919 a fost înființat un Revizorat Școlar. Acesta a preluat oficiul fostului inspectorat maghiar. De la înființarea sa, până în anul 1930, revizoratul a fost condus de Ioan Mango, apoi de către Dumitru Mărgineanu, între anii 1930-1936. Revizoratul a avut o componenţă redusă, fiind reorganizat în mai multe rânduri. În anul 1925 avea următoarea componenţă: a) personal intern: Ioan Mango-revizor școlar, Dumitru Mărgineanu – subrevizor de administrație, Gheorghe Balaj-secretar, Ion Codreanu – învățător detașat și Estera Balaj-dactilografa; b) personalul extern: subrevizorii de control Nicolae Nistor în circumscripția Zalău, Alexandru Pop, în circumscripția Cehu Silvaniei, Emil Pocola, în circumscripția Tășnad și Simion Oros în circumscripția Șimleu Silvaniei. Personalul intern se ocupă de rezolvarea chestiunilor de ordin administrativ, iar cel extern cu controlul învățământului. Personalul extern a realizat numeroase inspecții școlare, în condițiile dificultăților de transport din acele vremi, iar cel intern a fost implicat și în activitatea de construcții școlare. Conlucrarea dintre revizorat, autoritățile județene și locale, comunitățile a permis ridicarea a numeroase construcții școlare, care includeau locuințe pentru învățători, situând Salajul pe un loc fruntaș în țară. Revizorului Ioan Mango, născut în Fildul de Sus, primit în Sălaj cu răceală, prin modul în care și-a desfășurat activitatea, la pensionare i s-au făcut manifestări de simpatie de către cadre didactice, alți intelectuali salajeni, români și maghiari. Pentru calitatea activității desfășurate, în anul 1923, a fost decorat cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, iar în anul 1926 cu medalia Răsplată muncii pentru construcții școlare, clasa I. Salarizarea corpului didactic era stipulată în capitolul XII al legii din 1924. Potrivit legii, salariile corpului didactic se compuneau dintr-o parte fixă, numită leafă și din o parte variabilă numită gradație. Leafă suplinitorilor era de 75% din cea a învățătorilor cu titlu provizoriu. Gradația reprezenta creșterea lefii, potrivit vechimii în învățământ, acordată în felul următor:25% după 5 ani, 50% după 10 ani, 75% după 15 ani, 100% după 20 ani și 125% după 25ani (art.157). Articolul 159 al legii stipula că învățătorii care nu erau originari din județele: Sălaj, Satu-Mare, Maramureș, Odorhei, Ciuc, Trei Scaune, Mureș-Turda, Turda Arieș, Hunedoara, Vasnita, Vascauti, Cotmani, Zaftavna, Hotin, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, Durostor și Caliacra și își luau angajamentul că vor profesa cel puțin 4 ani în școlile din aceste județe, vor primi un spor de leafă de 50%, pentru tot timpul cât vor funcționa în aceste județe. Se prevedeau și alte facilități referitoare la stagiul cerut pentru înaintările în grad (reducere cu un an), termenele pentru gradație (din 4 în 4 ani, din 3 în 3 ani pentru cei care-și stabileau definitiv domiciliul în aceste județe). Aceste dispoziții se aplicau timp de 10 ani de la promulgarea legii, după care se aplicau prevederile generale ale legii din 1924. În caz de deces al unui învățător, copiii minori și soția beneficiau de leafă și gradația întreagă a celui decedat timp de 6 luni. Salarizarea corpului didactic a fost fixată prin Statul de retribuții al funcționarilor publici. Din salariile învățătorilor se făceau următoarele rețineri obligatorii: 10% din leafă și gradații pentru Casa pensiilor; din salarul rămas se reținea 4% pentru un salariu de până la 5000 lei și 8% pentru un salariu de peste 5000 lei, impozit către stat, afară de 750 lei, suma scutită de impozitare. Pentru Casa pensiilor se mai reținea, în primele două luni de funcționare că învățător cu titlu provizoriu, câte 25% din leafă și întreg sporul pe o luna la avansările în leafă sau gradație. Salariile cadrelor didactice erau mult inferioare celorlalte categorii de salariați, realitate recunoscută de guvernanții vremii. Plata salariilor întârzia adeseori, cum s-a întâmplat în preajma Crăciunului din anul 1925, când cadrele didactice din județ n-au primit șălarul pe ultimele două luni, deși se făcuseră repetate intervenții la autorități de către personalul Revizoratului Școlar. Se adăugau abuzurile unor perceptori care, uneori, nu achitau salariile fără să primească bacșiș la 100-150 lei, sau dovedeau rea-credință, neanunţănd învățătorii de sosirea statelor de plata, fapt ce a determinat Asociația Învățătorilor din Sălaj să strângă dovezi pentru a redacta un memoriu către autoritățile în drept. O impresionantă mărturisire a condiției materiale a dascălului din învățământul primar o făcea învățătorul G. Hoblea, în anul 1928, în paginile revistei Școală Noastră. Arătând dezavantajarea cadrelor didactice față de alți funcționari în problema salarizării, învățătorul amintea că insuficienţa salarului se făcea simțită îndeosebi la nivelul învățătorilor cu mai mult de 3 copii, întrucît ajutorul familial se dădea numai pentru 3 copii (250 lei pe luna), în timp ce instrucția și întreținerea unui copil la școală costă între 15 000 și 20 000 lei pe an, după afirmația aceluiași învățător. Cum poate să muncească cu devotament, cu abnegație acel învățător care, din șălarul sau nu-și poate achita nevoile zilnice, fie pentru corp, fie pentru suflet și, îndeosebi când își vede copiii zdrenterosi, fără de școli, ba de multe ori, poate chiar și lipsiți de hrană absolut indispensabilă scria G. Hoblea în paginile revistei amintite mai sus. Pentru rezolvarea nevoilor zilnice, învățătorul era nevoit să completeze necesarul de bani efectuând diferite munci suplimentare. În anii marii crize economice, guvernanții au aplicat mai multe curbe de sacrificiu care au lovit cel mai grav cadrele didactice. Iar reprezentantul învățătorilor în parlament, V. Toni, a expus în față membrilor acestuia motivele pentru care învățătorii nu puteau primi pasiv curbă de sacrificiu de la 1 ianuarie 1933: 1) învățătorii nu au primit șălarul cum au fost încadrați în legea de armonizare a salariilor din 1927, necalculandu-se coeficientul de gradații, cu toate că acesta făcea parte integrantă din salar; 2) în urma neplătirii sumelor legale de salar; 3)dacă unor categorii de salariați li s-au aplicat 2 sau 3 curbe de reduceri, învățătorilor, prin neincadrarea din 1927 li se aplicau 4; 4)pe doi ani în urmă nu s-au plătit gradațiile și înaintările; 5) sumele învățătorilor bolnavi erau folosite pentru plata suplinitorilor; 6) au de primit salarii pe 5-6 luni din urmă, pe 2-3 luni din 1931, la fel din 1932; salarul primit nu asigura minimul de existența. Concluzii La sfârșitul Primului Război Mondial învățământul primar din Sălaj se află într-o situație foarte dificilă. În perioada Dualismului austro-ungar (1867-1918) învățământul românesc din Ardeal a găsit salvare în școlile confesionale, greco-catolice și ortodoxe. Imediat după război, în cadrul învățământului se aplicau vechile legi maghiare, adaptate noilor realități, la care se adăugau prevederile decretului Consiliului Dirigent, din septembrie 1919. Începând cu anul 1924, învățământul primar din Sălaj aplică prevederile Legii de unificare a învățământului primar din anul 1924, valabilă în România Mare. Statul român a luat măsuri pentru asigurarea învățământului minoritar, în secții minoritare pe lângă școlile de stat românești, în școli de stat minoritare sau în școli confesionale, acolo unde există o populație școlară care se încadra în numărul prevăzut de lege. Părinții elevilor minoritari aveau posibilitatea de a alege școală pe care o urmau copiii lor. Îndrumarea și controlul învățământului au fost asigurate de către Revizoratul Școlar din Sălaj care s-a preocupat de bună funcționare a școlilor, românești și minoritare, a avut o contribuție importantă la construcția localurilor de școli, care includeau și locuințe pentru învățători. Cu toate dificultățile întâmpinate, mai ales în anii crizei economice, învățământul primar din Sălaj a progresat, fapt recunoscut de către autoritățile centrale ale statului român, care au acordat 2 decorații revizorului școlar din Sălaj, Ioan Mango. Acest lucru a fost posibil datorită colaborării strânse dintre școală, autorități județene și locale, comunități locale.
Viorel MARGINEAN & Alexandra PREDA
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
Aspecte privind învăţământul primar din Sălaj în perioada interbelică
