La televizor

Poarta noastră deschisă către lume, către viaţă, istorie, artă, către prezent, trecut şi viitor, acesta ar fi, teoretic cel puțin, televizorul. O “posibilitate” cu imagine şi sunet, de evadare temporară din „urâtul” cotidian şi cel mai facil mijloc prin care reuşim să umplem un timp destinat relaxării. Dincolo de aceste raţiuni şi de altele pentru care televiziunea există, putem să spunem, din ce în ce mai siguri pe noi, că televizorul a devenit astăzi un fel de bazar cu mărfuri contrafăcute şi ieftine.

Cu câteva excepţii rătăcite şi stinghere, majoritatea canalelor arată dezolant, tulbure şi tot mai acoperite de reziduuri. Ai senzaţia că pentru asta au fost create: să te oripileze şi să te indispună. Aproape toate produsele care refulează în eter şi se dau în spectacol sub ochii noştri tot mai obosiţi ar trebui să poarte pe ele o bulină-avertisment. Astfel, pe lângă cele deja uzitate de televiziuni, ar mai fi necesare câteva categorii de buline, de culori şi cu mesaje diverse. Aş alege pentru aşa-zisele emisiuni gen “tabloid” bulinuţe maron şi negre, cu câte un simbol elocvent, fie un craniu, fie un coşuleţ de gunoi sau un mic vas de wc, plasat în colțul ecranului. Există cazuri rămase de mult fără cuşcă şi lanţ, care necesită astfel de simboluri capabile să mişte rapid degetul pe telecomandă.

Vieţuiesc, fără nicio explicaţie de bun-simţ, emisiuni care în condiţii de funcţionare a minţilor la parametri, ar trebui încarcerate de urgenţă. Ai o sută de canale din care, pândit mereu de ghinion, nu poţi alege mai mult de trei-patru care să nu-ţi activeze supraplinul de nervi şi asta exact la orele la care ajungi oricum cu plinul făcut la acest capitol.
Trăim vremuri în care mileul pus cândva pe televizor îşi recapătă victorios utilitatea. Bagajul cultural, istoric şi de divertisment care exista odinioară în curtea fiecărei televiziuni, este de multă vreme considerat expirat şi pe cale de consecinţă, abandonat în arhive, spre bucuria păianjenilor. Au ieşit în faţă, nestingherite, non-valorile, derizoriul, penibilul şi grotescul. Cu cât mai mult şi mai toxic, cu atât mai bine.

Locul artiştilor şi oamenilor de televiziune autentici, cu har adevărat şi experienţă a fost luat de blonde planturoase cu minţi aerisite, pentru care Bacalaureatul e încă un vis. Fotoliile sunt ocupate de moderatori semidocţi, hahalere politice sau clovni pe care niciun circ care se respectă nu i-ar angaja. Oricine e vedetă. Termenul în sine s-a perimat, s-a banalizat. Orice pițipoancă sau cocalar devine peste noapte vedetă, doar pentru că are o mașină șmecheră sau e văzut în vreun club de fițe cum dă 1000 $ pe o șampanie. Se prind în horă seară de seară făpturi cu compoziţie incertă, protezate, vulcanizate, a căror singură “vorbă” de duh e zâmbetul tembel. Cele mai multe emisiuni de “educaţie culturală” ne prezintă în modul repetat viaţa maneliştilor şi porcăielile zilnice aferente, păruieli în direct, aruncat de rufe murdare de la balcon sau declaraţii de dragoste între cupluri “mondene” care încep duios cu “lasă c-o să vezi tu” şi se termină aşa cum nu pot să scriu însă sigur ştiţi. Dacă te părăseşte şi ultima urmă de înţelegere şi pici în genunchi în faţa tembelizorului, cerând îndurare, n-o vei obţine decât dacă renunţi la anumite simţuri din dotare cum ar fi auzul sau văzul. Altfel, slabe şanse să fii scutit de tortură.

Există însă şi seri care par norocoase, pe care crezi că le descoperi după ce iei la rând mascarada politică, arestările în direct sau starea vremii care e oricum mereu altfel decât ţi-o doresti. Sau după ce înghiţi calupurile de reclame transmise de câte douăzeci de ori fiecare, în vederea băgării minţilor în cap. Astfel, găseşti în sfârşit filmul nopţii, care sigur a avut premiera în 1974 sau conţine după caz ori un cataclism detaliat sau un rechin care înghite șalupe, astfel încât să adormi cuprins de stări de panică sau previziuni negre. Iar dacă alegi, în ciuda tuturor bulinelor şi avertismentelor de pe ecran, să te uiţi până la capăt, ia în calcul faptul că starea şi transa în care intri îţi vor fi ciopârţite din zece în zece minute de câte o publicitate subtilă, despre cum să ai un scalp hidratat, în ce fel îţi plăteşte proteza întreţinerea sau cum să-ţi iei adio de la bătături ori vreo micoză perseverentă. Dacă ai avut iluzia că vei trăi o emoţie la serialul preferat, aşteaptă-te dintr-un minut în altul ca aceasta să-ţi fie anulată pe loc, cu vreo unsoare mincinoasă contra durerilor de şale sau de vitaminele care te fac să te ridici din pat gata bărbierit și frezat iar pe ea machiată ca la Revelion – evident, ambii râzând în hohote și așteptând cu nerăbdare să-și revadă patronii, după o despărțire de zece ore.

Nu mai amintesc de reclamele care ne sufocă pur și simplu, la fiecare jumătate de oră, în calupuri care durează (în cazul celor principale) fix 12 minute. Timp în care, dacă nu schimbați rapid canalul astfel încât să nu le mai băgați bani în buzunare televiziunilor sau firmelor care vă astenizează cu toate mizeriile. Vedeți bine că 80 la sută din reclame sunt pentru creme contra hemoroizilor, pentru respirații urât mirositoare, tampoane și șampoane care mai de care mai proaste. Povești despre grupuri de fete care, ori fac pe ele din oră în oră și simt nevoia să anunțe toată gașca despre asta, ori nu au mai stat pe tron de o săptămână, iar papagalul familiei îi anunță pe musafirii aflați la masă, despre acest lucru. Urmează extrem de agresivele bănci și farmacii care ne astenizează cu ofertele lor înșelătoare, de doi bani, și-n sculare și-n culcare, oferte la care firește nu mai pune nimeni botul.

Într-un cuvânt, sinistru!

Soluţia salvatoare pare totuşi să vieţuiască departe de epicentrul acestor dezastre, şi anume prin jungle, peşteri, în spaţiul cosmic, sau pe canalele culturale, de istorie, aventură, cele despre știință ori cele de sport sau chiar desene animate (unele) unde încă mai putem găsi producţii care să ne aducă un plus de linişte, de cunoştinte sau relaxare şi care sperăm să acapareze cât mai mult spaţiu în detrimentul nenorocirilor sus-amintite. Este necesară nu doar o curăţenie generală în grila multor televiziuni, ci o purificare în straturi, începând cu pereţii şi terminând cu conştiinţele şi cunoştinţele celor ajunşi în condiţii dubioase să producă emisiuni sau să apară pe “sticlă” şi să ne strice serile, odinioară tihnite.

Conceptul de “smart TV” rămâne astfel strict la nivel de componente electronice, pentru că în alte sensuri, “televizorul” de azi e oricum numai „deştept” nu.
Poate că în tot acest rău aproape generalizat există şi lucruri bune: Ne ajută să citim mai mult, să facem mai multă mişcare, să privim mai mult către cei dragi şi mai puţin către anonimi iluştri, sau pur şi simplu ne lasă o oră de somn în plus, care sigur nu strică având în vedere faptul că aproape toți suntem praf și cu nervii, și cu odihna!