Daniel Săuca
E greu de spus dacă vor exista învingători în războaiele ce se poartă între puterile statului. Și chiar dacă vor exista învingători, echilibrul, atât de necesar, nu se va împlini. Suntem, într-un fel, condamnați la zăpăceală, agresivitate, violență, propagandă deșănțată. Și nu numai. „Spectacolul” României actuale e tragi-comic: justițiarist până la agresiune fizică, fals patriotic până la la manelism naționalist, fatalist până la misticism de paradă. Ce e de făcut? Am mai scris și eu, și mulți alții: în fața mândrei situațiuni o posibilă cale de realizare a echilibrului e lectura, retragerea din tumultul vremurilor în liniștea bibliotecilor sau a propriei cămăruțe, a cuvintelor tipărite. Ce putem realiza prin acest demers? Probabil nu lucruri foarte spectaculoase în plan social și economic, dar esențiale pentru „supraviețuirea” nu neapărat doar personală. Vorbim atât de mult (sunt destui cărora nu le ajung minutele nelimitate de pe telefonul mobil) încât nu ne mai auzim. Îndemn la câteva minute de liniște pe zi, fără media și telefonie, însoțite de lectura măcar a unei pagini dintr-o carte sau o revistă. Pentru episodul de astăzi al rubricii de față vă propun un scurt fragment despre „supraviețuire” din cartea mitropolitului Bartolomeu, „Corupția spirituală. Texte social-teologice” (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011): „Este momentul să vă spun că m-am numărat printre foarte puținii față de care patriarhul Justinian și-a deschis gândurile cele mai intime, cele mai ascunse. Vă rog să mă credeți: 90 la sută din populația țării nutrea credința că vin americanii și ne salvează; asta era o problemă de o lună, de două, de trei, maximum un an, se făceau calcule politice, erau oameni care se autodenunțau la Securitate, pentru a fi închiși, pentru ca, atunci când vin americanii, să-i găsească eroi; se formau guverne în clandestinitate, care se autodenunțau. Am stat eu însumi în închisoare cu foști miniștri fictivi, fantomatici, din vremurile acelea. Nu zic că era o nebunie, dar era aproape o psihoză, iar aceasta întreținută, firește, de politica americană și de unele posturi de radio occidentale. Dar patriarhul ne spunea: «Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Eu nu voi încerca să vă stingheresc în credința voastră; voi credeți ce vreți. Politica Bisericii însă o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, sau cel puțin nu vin curând, că această stăpânire comunistă este de durată, iar strategia Bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung” (p. 24). Ei bine, americanii au venit până la urmă, după cum se știe. Oare pe cine, ce mai așteptăm astăzi?
