Sinecura se hrănește cu două guri

Sinecura, spune dicționarul, este o “slujbă, funcție bine retribuită, care cere muncă minimă sau nu cere nicio muncă”. Bineînțeles, acest termen este incompatibil, în cele mai multe cazuri, cu munca la patron, fiind specifică posturilor călduțe de la stat. Prin urmare, statul oferă cu o nesimțită generozitate în continuarea vieții unor norocoși, posturi nu doar calde, comode ci și foarte bine remunerate, în timp ce mii de sălăjeni muncesc de le sar capacele pe salarii demne de țările subdezvoltate. Evident că în opinia celor care conduc destinele social-economice ale acestei țări, acest lucru este cât se poate de normal, vă amintiți, cu siguranță, declarațiile halucinante ale unei foste ministrese de tristă amintire, care ne închide gura la televizor spunând  “taci și muncește pe doi lei, care-i problema?”.

Păi e o mare problemă, madam’. O problemă pe care dumneata și majoritatea găștii care ne duceți țara de râpă o înțelegeți, o capacitați, dar pe care nu dați nici acei doi lei pe care îi invocați ca fiind o stare de absolută normalitate. Desigur, într-o țară europeană nu e nimic anormal în faptul că un cetățean, indiferent de munca pe care o desfășoară, câștigă un salariu decent, din care își poate achita fără a intra în depresie, dările către stat, factura de 150 de euro la gaze ori celelalte cheltuieli fără de care nicio familie nu se poate lipsi. Însă acest lucru trebuie să se întâmple în ambele tabere, atât la stat, cu tot cu sinecurele lui, cât și la privat, acolo unde știm bine, situația reală, dincolo de cifre, este catastrofală.

Situația prezentată zilele trecute de „Forțele de muncă” sălăjene arată faptul că oamenii s-au săturat să mai muncească pe doi lei. Dacă îi întrebi pe patroni, îți vor spune că astea sunt posibilitățile, nu-ți convine, marș afară și delectează-te 14 ore pe zi cu căpșuni și alte delicatese. Dacă îl întrebi pe ăla care iese de la Bursa locurilor de muncă așa cum a intrat, îți va spune clar: „să muncească patronul și cu nevastă-sa, pe 1.500 de lei”.

Să se cocoșeze ei și să îl lase pe el în pace, e mai bun șomajul, e sigur, chiar dacă sunt bani puțini. Discrepanțele de-a dreptul alarmante între salariile celor de la stat și ale celor care își rup spatele la privat sunt cea mai bună dovadă a faptului că avem o piață a muncii profund anormală.

Nu este firesc să vii cu măriri salariale megalitice în instituțiile bugetare, în timp ce tu, statul, îi lași pe ceilalți să moară literalmente de foame și să asiști pasiv la uciderea forței de muncă adevărate, cea care ține de fapt în cârcă economia unui județ. Patronii sălăjeni sunt disperați și nu știu ce să mai facă, de vreme ce deja nici salarii cât de cât bunicele, de 2.500 chiar 3.000 de lei, nu mai atrag pe nimeni. De vreme ce o multinațională pune la bătaie nu mai puțin de 300 de locuri de muncă în județul nostru, iar la ultima bursă a locurilor de muncă, dintr-un total de 500 de locuri se angajează doar 90 de persoane, atunci avem o problemă pentru care sunt răspunzători nu doar cei de la București, ci fiecare sălăjean cu funcție de răspundere, fiecare parlamentar, orice ales care poate face, prin forța cu care a fost investit prin votul nostru, ca lucrurile să se schimbe.

Cu ce e mai breaz un bugetar astfel încât, pe lângă un salariu mediu de 4.000 de lei în mână, să primească și o vacanță pe litoral, gratuit, an de an, de la stat?

Desigur, și bugetarii muncesc, cea mai mare parte dintre ei, însă dacă ajungem din nou de unde am plecat, la eternele sinecure, atunci lucrurile devin un motiv serios de îngrijorare. Statul ăsta al nostru, prin incompetența și prostia celor din fruntea lui, face ca această prăpastie să fie tot mai adâncă și tot mai greu de reparat pe viitor. Pentru un pumn de voturi, promisiunile curgeau ca apa în Valea Zalăului. Au realizat ulterior că toate măsurile de creșteri salariale nebunești de-a dreptul, s-au dovedit a fi măsuri nesustenabile, aberante, iar acum încep cu toții să dea din colț în colț, ca niște șoareci amețiți și să constate că nu sunt bani pentru toate aceste măsuri hazardate.

Este o realitate faptul că piața muncii din județ este în colaps, nu mai e un secret pentru nimeni faptul că, în afară de cei care muncesc la stat, cei care trag la șaibă la patron pleacă unde văd cu ochii sau rămân, în continuare, până când apare o ofertă salvatoare, să muncească mult pe bani foarte puțini. Dincolo de cifrele prezentate prin bilanțuri, situația din teren este dezastruoasă. În construcții nu mai vrea să muncească nimeni. În instalații, în producția de toate felurile, nici măcar în comerț, acolo unde munca este ceva mai puțin istovitoare.

Bulevardul e plin de afișe de angajare pe posturi de lucrător comercial, patiser, brutar, îngrijitor,tapițer, fierar-betonist, cărăuș de bolovani și o multitudine de alte joburi. Pe aceste afișe se așterne doar praful sau apa de ploaie. Ce e de făcut? Încotro ne îndreptăm, ca economie, ca nivel de trai, ca speranță, până la urmă? Cei care conduc destinele acestui județ, aici sau de la tribuna Parlamentului, ar trebui să ia taurul de coarne și să facă în așa fel încât să reușească să schimbe ceva.

De la propuneri legislative, până la măsuri mici, pas cu pas, luate către cele mari, prin care să-i ajute și pe patroni, dar și pe cei care muncesc la privat deopotrivă, să iasă din acest colaps care ne bagă încet dar sigur în moarte clinică. Riscăm să dispărem, și economic și social, de pe harta țării iar țara să ajungă de râsul Europei mari. Cu toate acestea, prin instituțiile pline de nepoți și sinecure se aud râsete și povești din telenovele, e cald și miroase a cafea.