De ce ne curg lacrimile uitându-ne la alții

Visez la o Românie în care să trăiesc fără să mai primesc lecții și povețe de la << lupii moraliști >>. Mi-e greață, lehamite de tot ce înseamnă politician cu funcție măreață în această țară, cred că fiecare dintre noi, văzând și simțind ce se întâmplă în România ultimilor ani, mai ales a ultimelor luni, către ce sunt împinse viețile noastre, poate spune că a ajuns la capătul răbdării. Ne dau lecții demagogii, baronii, hoții, oportuniștii.

Se explică totul exact cum pică mai bine la socoteală, acolo sus. De obicei, inversul variantei reale. Se scoate din context, se prezintă măsuri care, vezi Doamne, se impuneau de mult însă << acum  a sosit momentul >>. Cei care se cred eterni în funcții de conducere își fac jocurile politice pe spinarea noastră, a << prostimii >>, așa cum ne blagoslovesc toți atunci când împart cărțile de joc. Ce contează că lucrurile stau altfel, uneori sucite la 180 de grade ca realitate și adevăr, dincolo de orice, tupeul de a prosti și de a minți un popor, la nesfârșit, este halucinant.

M-am săturat să văd cum, atunci când există o breșă apărută în urma unui eveniment tragic sau grav (așa cum au fost și nenorocirea de la Colectiv, rămasă de peste doi ani fără niciun răspuns, “fenomenul Lucan”, scandalul din prezent, cu abuzatorul de copii și multe altele) începe urzeala tronurilor. Începe mâncătoria, se reface jocul. E un soi de buton de reset fiecare eveniment major care produce emoție și face vâlvă la nivel de mase. E momentul, cum se spune. Sub umbrela acestor evenimente care ne demonstrează că România arată de fapt, la fel de puternică precum o copilă în brațele jegoase ale unui pedofil. Vedem adevărata față a celor care ne conduc. Tupeu de golani, de baștani, de șmecheri care consideră că sunt acolo forever.

Fiecare se crede un Dumnezeu fără de care Pământul ăsta ar rămâne instantaneu fără buric. Sfidare, a omului de rând, a bunului-simț, a legilor firii și ale țării, nepăsare. Toți merg către un << înainte >> bolnav, către un orizont vânăt, calcă pe cadavre, pe principii, pe drepturile care ni se împuținează cu fiecare zi, doar în atingerea unui singur scop: rămânerea în preajma ciolanului. Nu se gândește nimeni la părintele care umblă cu pruncul măcinat de cancer, prin spitale, nu-i ascultă nimeni urletele de disperare, nu interesează pe nimeni că la camera de gardă ești tratat ca un gunoi sau că, deși ești asigurat în sistemul de sănătate, ți se cer mii de euro atunci când, poate pentru prima dată în 20 sau 30 de ani, ai nevoie de o intervenție care să-ți salveze viața. Nu-i interesează pe domnii parlamentari că multe din legile care ar trebui să ne apere în fața nebunilor, a bolnavilor, a nenorociților, sunt incomplete, strâmbe, prea blânde.

Nu o interesează pe doamna ministru că ție îți abuzează copilul un dezaxat, un om bolnav pe care, din păcate, pușcăria poate mai tare îl va înrăi, mai tare îi va hrăni dorința de răzbunare și îi va întărâta poftele pentru care, acolo, în structura ADN-ului pe care îl poartă, pur și simplu el nu poate fi altfel. Nu se caută alte măsuri care să aibă, cu adevărat efect, și pentru acești nenorociți dar mai ales pentru potențialele victime. Pe acest ministru îl interesează jocurile de putere, numirile strategice în funcții, sunt ocazii unice într-un mandat, nu-i așa? Ocazii-tren, de care, dacă nu profiți, ele nu se mai întorc.

În rest, descurcă-se fiecare cum poate.

Nu-l interesează pe ministrul plătit cu bani grei de faptul că tu nu ai șosea de centură finalizată de peste 12 ani, de faptul că autostrăzile sunt la noi, aceleași linii șerpuite pe hârtie, iar banii cheltuiți, furați, sifonați, nu-i mai recuperează nici Sfântul petru.

Nu-l interesează pe domnul președinte de suferința ta, indiferent care ar fi ea, el ne vorbește despre Centenar și necesitatea de a deveni un bun și corect roman, el fiind implicat în scandaluri cât șase case, dovedite parte dintre ele, de fals și uz de fals.

Pe nimeni nu interesează, de fapt, nimic din marile ori micile probleme ale acestui popor iar cea mai bună dovadă este faptul că de atâția ani suntem afundați tot mai mult în mocirlă. În rahat. În rușine, neputință, în boală și lipsă de perspectivă. Alegem, ca roboții, aceleași rebuturi, iar cei care ajung în posturi strategice încep să lucreze, ca la un goblen apocaliptic, la propriul interes, în timp ce interesul național se descoase și arată, cu fiecare an care trece, ca o zdreanță ruptă și ponosită. Iar toate aceste entități pe două picioare dar fără nicio vertebră în coloană, vin zilnic la radio, la televizor sau în presă, și ne dau lecții.

Ne explică de ce nu merg lucrurile și cum ar trebui să fie ele direcționate pentru a merge << așa cum trebuie >>. Mereu este despre cum << ar trebui să fie >>, niciodată despre cum a fost, de ce a fost greșit și de ce nu se reușește, odată pentru totdeauna, să se schimbe ceva în spațiul nostru românesc. În fiecare zi, ceva nou, neapărat de rău, dar și ceva vechi, în continuă putrefacție, plutesc îngemănate în „eterul” românesc. 

Niciodată nu vom fi ca alții, mereu ne vor curge și lacrimile, de ciudă și tristețe, dar și balele, uitându-ne la alții. La spitalele lor, la școala lor, la autostrăzile lor, la viața lor. Pentru că la noi, atâta timp cât capetele sunt puse la contribuție doar pentru rău, hoție și minciună, nici picioarele obosite ale bietei Românii nu mai pot merge către acel << înainte >>  la capătul căruia se află cerul albastru și nu prăpastia.