Elena Musca
În municipiul Zalău s-au confecționat de-a lungul timpului pălării de toate formele, din cele mai variate materiale, pentru bărbați și femei din toate categoriile sociale. Documente ale unei asociații profesionale cum sunt celelalte din târg, nu s-au găsit în arhivele noastre din România până în acest moment. Informațiile pe care le valorificăm în acest studiu sunt reconstituiri de dată recentă, realizate pe baza informațiilor obținute de la urmașii meșterilor pălărieri și de la persoanele care au comandat pălării în deceniile anterioare. Lakó-Nagy Miháy a produs și a reparat pălării (în conformitate cu cerințele clienților) până după anul 1990, când invazia de mărfuri provenite din exteriorul țării a anulat orice încercare de menținere a atelierului în activitate, din lipsa comenzilor.
Meşterul pălărier zălăuan Lakó-Nagy Miháy a fost căsătorit cu Iuliana și au locuit în ultima parte a vieții lor pe strada Cloșca, nr. 1, unde au avut și atelierul. Casa există și acum, are parter și etaj, cu fronton la stradă, unde era prăvălia. Atelierul era în încăperile interioare de la parter, în continuarea prăvăliei. Această familie a fost de meșteri pălărieri din generație în generație. Fiul meșterului povestește cu mare drag despre meserie și despre înaintașii lui, a căror poveste de viață o cunoaște bine, dar în cazul său istoria nu s-a repetat, deoarece el are meseria de lăcătuș mecanic. Întreruperea cursului firesc al școlarizării în cadrul atelierului propriu se datorează desființării uceniciei în forma primară în atelierele meșterilor particulari, conform legislației anilor `50. Lakó-Nagy Francisc Vasile, urmaşul meşterului, s-a născut în data de 20 martie 1953 și a urmat cursurile școlii profesionale de lăcătuș mecanic după anul 1968. Nici sora sa Elisabeta, născută în anul 1950, nu a mai continuat activitatea părinților, cu toate că este mai mare decât fratele ei. Cunoștințe despre confecționarea pălăriilor au, însă, fiecare dintre ei, deoarece în primii ani ai vieții au trăit în atmosfera acestei meserii complexe și rafinate, ajutându-și părinții zilnic. Casa familială și atelierul de pălărieri a fost timp de câteva generații pe strada Teilor nr. 3, unde este astăzi clădirea Inspectoratului Școlar al Județului Sălaj.
Autoritățile locale din perioada anilor `60, în frunte cu Gheorghe Ghimbuluț, i-au convins pe tatăl său și pe bunicul patern, cu care locuiau în aceeași casă, să se mute pe strada Nicolae Titulescu, casa de pe colț, iar clădirea din strada Teilor a fost demolată. De pe strada Titulescu au fost evacuați la un moment dat, şi au cumpărat clădirea din strada Cloşca, nr. 1, în care locuiesc și în prezent. Această casă a fost construită, după știința sa, în urmă cu 140-150 de ani, de străbunii profesorului Puskás, de la care familia sa a cumpărat-o. Menționăm că aceasta a fost prima casă cu etaj din Zalău. De fiecare dată, familia a trebuit să mute și atelierul, mașinile-unelte fiind foarte grele și dificil de transportat. La casa actuală au fost nevoiţi să opereze modificări pentru a se asigura funcţionalitatea spaţiului, deschizând o ușă la stradă pentru prăvălie și pentru aprovizionarea cu ușurință a atelierului cu materie primă.
Traiectoria vieții familiei Lakó-Nagy este sinuoasă și extrem de interesantă. Bunicul său se trăgea, de fapt, dintr-o familie de meșteri armurieri – feguvér mester – alta decât Lakó-pălărieri. În această conjunctură nefericită, bunicul a fost înfiat de pălărierul Jozsa Vicențiu, care nu avea urmași. Au stat împreună în aceeași casă până la decesul bunicilor.
Jozsa Vicențiu a urmat cursurile școlii de pălărieri la Viena, de unde a revenit în Ardeal cu diplomă de meşteşugar. Întâi a practicat meseria pe teritoriul Ungariei, într-un atelier, apoi a revenit în Zalău, de unde nu a mai plecat în altă parte. Bunica, Brazda Ana, era româncă de religie greco-catolică, provenită din Munții Apuseni, fiica unui mecanic de locomotivă care ducea garnituri de tren în Ungaria, cele mai multe cu cărbuni din zonele miniere. În perioada în care Vicenţiu a locuit în Ungaria, s-au cunoscut și s-au căsătorit1.
În Zalău, familia a dezvoltat afacerea și a ajuns să deţină o adevărată fabrică de pălării pe strada Teilor. Au fost singurii pălărieri din Zalău, de aceea nu au avut o breaslă proprie, dar nici nu s-au înscris în asociații din alte orașe. Confecționau toate tipurile de pălării, începând cu materialul clasic – postavul, continuând cu pălăriile din scoarță de copac, până la pălăriile din materiale subțiri, pentru dame și cele din paie pentru vară.
Postavul era de mai multe feluri. Cel mai bun era confecționat din părul de iepure, produs de Lakó-Nagy Miháy (tata Mihai, cum îl numește Francisc) în atelierul propriu. Postavul obișnuit, subțire nu gros, era lucrat din lână, tot acasă, în atelierul meşteşugarului. Tehnologia de producere era următoarea: pe o scândură specială, pe care în mod obişnuit se băteau hainele în timpul spălării (de lăut rufele) sau pe o foslă – masă de atelier confecţionată dintr-o scândură groasă, negeluită – se puneau firele de material în stare brută, se udau cu apă caldă și erau bătute cu mâna, cu putere, repetându-se operațiunile de udare și batere manuală până când firele se uneau și deveneau o pâslă care putea fi croită și transformată în pălării. Într-o zi se putea producea pâslă pentru trei, patru sau chiar cinci pălării în zilele bune. Pentru o pălărie se lucra aproximativ 1 oră și 30 de minute, se lucra repede pentru că pâsla se întărea cu repeziciune, iar apoi era încleiată cu clei de oase. Lucrul manual pentru producerea materialului necesar confecţionării pălăriilor necesita putere şi viteză, de aceea nu era potrivit pentru femei.
După această operaţiune, bucata de pâslă obţinută era aşezată de meşter pe forma pe care şi-o alesese comanditarul, de regulă, ţăranul venit şi cu alte treburi în oraş, de cele mai multe ori la târg, cu animale. Bineînţeles că după ce clientul îşi alegea forma dorită pentru pălărie, meşterul trebuia să-i ia măsura capului cu un metru de croitorie, pentru a alege forma corectă. După ce alegea forma, denumită calapod, o punea pe masă, aşeza pâsla pe ea şi o modela până când materialul proaspăt obţinut, şi încă umed, primea forma comandată. În cazul în care clientul venea într-un moment când meşterul pălărier avea material de pâslă suficient, comanda se realiza pe loc. Lakó-Nagy Francisc Vasile a ţinut să precizeze în momentul discuţiei noastre, că întotdeauna ţăranii au purtat pălării, comenzile fiind frecvente, atelierul având mult de lucru mai ales în zilele de târg. Modelul, sau calapodul, era foarte important pentru confecţionarea unor pălării de bună calitate şi pe o măsură corectă. Era un calapod din lemn masiv de tei, un buştean, de fapt. În partea de jos avea, în mod obligatoriu, trei găuri pentru fixarea pe un butuc. Prin acestea se introduceau vergele de îmbinare pentru a fi modelate pălăriile. În timp, fiecare meşter pălărier simţea cu degetele, prin simpla palpare, dacă pălăria era confecţionată bine, adică momentele când pâsla era bine întinsă şi fără să aibă eventuale denivelări care să devină defecte de producţie.
Acestea erau zile fericite pentru meşter şi pentru ucenicii săi, atunci când aveau aglomeraţie mare în atelier. Cu timpul, clienţii au fost tot mai rari, ucenici nu şi-au mai permis să angajeze, iar meşteşugul a falimentat şi atelierul s-a închis. În aceste condiţii, nu mai avea rost să menţină utilajele, care erau mari, grele, trebuiau întreţinute şi ocupau loc fără să mai producă. Au vândut, în cele din urmă presa, unui meşter pălărier din Gârbou, care avea la vremea respectivă doi fii care lucrau pălării din paie pentru ţăranii de pe Valea Someşului. Atelierul din Gârbou lucrează şi în ziua de astăzi, unul dintre meşteri vine la activităţile organizate de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, unde l-am întâlnit prima oară în august 2009, cu ocazia zilelor Zalăului. Modelele (calapoadele) au fost folosite în casă ca lemne de foc, deoarece nu mai aveau nici o întrebuinţare în atelier.
Meşterul Lakó-Nagy a fost cunoscut în această zonă pentru produsele sale. De-a lungul timpului a confecţionat pălării pentru toată lumea din judeţul Sălaj care dorea să aibă pălării personalizate. Mai mult, în perioada cuprinsă între anii 1970 – 1980, Circul Mare de Stat din Bucureşti a susţinut câteva reprezentaţii în Zalău şi de fiecare dată personalul circului a apelat la serviciile lui. Cea mai interesantă comandă a constituit-o un număr mare de pălăriuţe necesare pentru spectacolul cu maimuţe. Pălăriile erau mici, pentru fiecare maimuţă. Numărul comandat a fost mai mare decât numărul animalelor, deoarece în timpul repetiţiilor şi al spectacolului se întâmpla de fiecare dată ca maimuţele să mai distrugă pălăriile personale sau ale celorlalte din grup.
O întâmplare mai aparte a avut loc într-o vară în care ministrul János Fázekas a fost în vizită de lucru în Zalău. S-a întâmplat „să iasă pe teren” în oraş exact când s-a pornit o rafală de ploaie cu vânt. Luat prin surprindere, nu a avut timp să-şi asigure pălăria de fetru cu mâna şi vântul i-a suflat-o de pe cap în noroi. Evident că şi-a luat pălăria de pe stradă, aceasta fiind de foarte bună calitate şi un accesoriu definitoriu pentru un bărbat, dar era murdară şi nu se putea să o poarte aşa. În acel moment, cineva din escortă, un zălăuan, i-a indicat faptul că în apropiere este atelierul pălărierului Lakó-Nagy, care poate să o cureţe şi să o recondiţioneze. Fázekas a mers în persoană la atelier, însoţit, desigur, de cineva din Zalău, astfel că meşterul l-a cunoscut personal. Ministrul i-a explicat că-şi doreşte pălăria cât mai rapid şi au stabilit ora la care va veni cineva după ea, de fapt peste puţin timp. Meşterul Lakó-Nagy a curăţat şi recondiţionat pălăria, care a devenit mai frumoasă decât era înainte de accident, fiind înnoită.
Despre pălăriile pentru femei din materialele aduse de fiecare persoană care dorea acest accesoriu nu am aflat prea multe lucruri, decât că erau făcute cu multă migală, după măsura potrivită şi accesorizate cu flori artificiale, panglici simple sau împletite, într-o simfonie de culori potrivite şi forme variate.
Menţionăm faptul că pălăriile urmau, obligatoriu, moda vremii, şi reflectau, în funcţie de formă şi mărimea borului, statutul social al persoanei care o purta. Acest lucru, dar şi materialul din care erau confecţionate erau definitorii pentru fiecare persoană, care nu păşea pe stradă fără a avea capul împodobit cu acest accesoriu, ornamental şi util în acelaşi timp. Astăzi nu mai există pălărieri cu ateliere proprii decât în oraşele mari, unde cererea este mai mare decât în localităţile cu cerinţe mai puţin sofisticate, industria acoperind cerinţele imediate prin gama de pălării de tipuri şi aspecte multiple existentă în magazine.
Note
1. Tinerii au trăit o adevărată idilă, conform spuselor nepotului Francisc Vasile. Bunicul său Vicenţiu era îndrăgostit de bunica Ana și se pare că o răsfăța. Într-una dintre călătoriile lor de afaceri în Budapesta, în timp ce Jozsa Vicențiu era ocupat, tânăra Ana a vizionat diverse vitrine de pe stradă. Se pare că i-a plăcut foarte mult o păpușă din vitrina unui magazin care era închis la ora respectivă, aşa că ea a luat o piatră din caldarâm, a spart vitrina și a luat păpușa în brațe. Când soţul a revenit la locul în care îşi lăsase soţia, a avut surpriza să o găsească înconjurată de trecători și de jandarmi, dar fericită, cu păpușa în brațe, sigură că el va rezolva situaţia. Soţul a plătit daunele și păpușa, apoi au plecat împreună spre casă, fără ca bunica Ana să fie certată pentru fapta ei.
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
