Înc-o dată, iar și iară

Venirea Sărbătorilor de Iarnă este mană cerească pentru clasa politică cocoțată (cu ajutorul nostru, firește) la panoul de comandă al țării. Oamenii își mută atenția, pentru o scurtă vreme, către domenii care țin mai puțin de circul dintre politicieni, de legi, de mizeria generală din actualitatea  românească. Lecția servită de români clasei politice și conducătorilor noștri, prin evenimentele triste generate de trecerea în neființă a regelui Mihai I, a fost una dureroasă și adâncă. Doar că punctul în care durerea a ajuns în ei a fost altul decât cel firesc. Desigur, nici unul dintre cei ce ar fi trebuit să ia aminte, să  învețe, n-a făcut acest lucru. Prăpastia penibilului, a micimii acestor oameni pe care noi i-am instalat în fruntea statului, s-a adâncit parcă odată cu acest eveniment istoric, și mai tare.

Contrastul s-a accentuat, starea noastră, a națiunii, a fost parcă și mai evident ilustrată lumii întregi, mai strigătoare la cer. Românii au demonstrat, poate fără să vrea, ceea ce își doresc, dar mai ales lucrurile de care s-au săturat până peste cap. Am demonstrat că ne dorim, din nou, valori în care să credem, în care să ne punem speranțele.

Și nu e vorba doar de mediul politic (din păcate, cel care are cea mai mare influență asupra calității vieții noastre) ci și în mediul cultural, în artă, în învățământ, în relațiile interumane, în relațiile cu autoritățile, în tot ce mișcă și ne ghidează în drumul nostru prin viață. Românii au deplâns dispariția regelui, dar frustrarea, neputința, efectele batjocurei și ale sfidării pe toate planurile au reprezentat tot atâtea motive pentru care ei au ieșit în stradă la funeraliile regale, cu capul plecat și cu cea mai profundă expresie a tristeții pe chipurile lor.

Românii au plâns la dipariția ultimului rege (dar și a Casei Regale care, odată cu trecerea în neființă a regelui, a dispărut și ea), dar lacrimile și supărarea lor au cuprins toate neîmplinirile, dezamăgirile și nenorocirile de care, iată, avem parte la foc continuu prin ceea ce se întâmplă în cele mai înalte structuri ale statului. Senzația că au pierdut un simbol a fost amplificată de tristețea uriașă a certitudinii că ne întoarcem din nou în același loc murdar, cu ei, printre ei, sub palma lor și sub cuvintele și deciziile strâmbe pe care le iau zi de zi cei care se cred măreți și eterni.

Este o silă generală și o lehamite pe care bradul de Crăciun le ascunde, iată, o vreme. O ninsoare este capabilă și ea, pentru un timp, să acopere jegul de pe “străzi”. Astfel încât, uităm și noi pentru câteva zile de ceea ce ne împresoară zi de zi și să încercăm din răsputeri să ne facem viața mai senină, mai frumoasă, prin ceea ce Sărbătorile ne aduc în fiecare an. Însă ele vor trece într-o clipită și peste doar câteva zile vom face primul pas în 2018, într-un ianuarie bântuit de aceleași figuri de care am avut parte în acest an.

Groparii României. Busola binelui și a speranței, încrederea și forța pe care le mai aveam, au dispărut și sunt de negăsit.

Fără emoționalitate sau patetism, este evident că suntem un popor care s-a săturat să tot aștepte, să-și tot fabrice, pe bază de iluzii și speranțe, gânduri pozitive cum că “lasă, a mai trecut un an , dar la anu’ va fi mai bine”. Nu, în acest ritm nu are cum să ne fie mai bine. O știu și o simt până și copiii. Cum să ne fie mai bine când totul se duce în jos, când românii refuză într-un ritm alarmant să mai muncească în țara lor, când elevii își iau dascălii la bătaie, când copiii ne pleacă de acasă, luând calea străinătății, de multe ori mai sinistră decât cărările pline de noroi din țara Românească. Înc-o dată, iar și iară, vorba poetului, ne vom lua la revedere și de la scurtele și trecătoarele Sărbători și vom reveni într-un ianuarie care va semăna, la noi, a orice altceva numai a început nu.

Doar dacă ne gândim la faptul că un nou ianuarie ne prinde exact în același stadiu în care ne găseam și în iarna trecută, într-un haos politic și social de nedescris, în sfidarea la cel mai odios nivel a acestui popor, cu deosebirea că toate acestea, dar și celelalte rele, sunt amplificate la “puterea” unui an care a trecut degeaba și la capătul căruia ne găsim, iată, mai rău decât ne găseam cu 12 luni în urmă.

Pentru că așa e la noi și așa va fi, se pare, mulți ani de acum înainte atâta timp cât discrepanța între ceea ce am demonstrat că ne dorim cu ardoare și ceea ce avem, are dimensiuni ce nici nu mai pot fi măsurate.