Ce fac profesorii după ora 14?

MOTO: ”Un dascăl adevărat, este dascăl oricând și oriunde” (Octav Dângeanu)
De bunăvoie și nesilit de nimeni, mărturisesc că sunt un nostalgic al anilor de dinainte de 1989. De ce? Pentru că în acei ani eram la vârstan TINEREȚII FĂRĂ BĂTRÂNEȚE. Azi, în 2017, când am 71 de ani, sunt la vârsta BĂTRÂNEȚII FĂRĂ TINEREȚE. În fața unui asemenea imbatabil adevăr, n-ai decât să zici: timpul trece, eu mă duc. Unde? Doar preoții știu, că prea laudă locul, descriindu-l ca fiind unul în care dispare ”orice întristare, orice durere…!”
Nu doar din cauza nostalgiei mele menționate, eu nu subscriu opiniei celor care vor să arunce la coșul de gunoi al istoriei tot ce-a fost în anii regimului comunist. Mi se pare lipsită de logică analiza vremurilor doar în alb și negru. Indiferent ce tip de societate vrei să întemeiezi, nu poți porni din sau de la nimic. Din timpul primei jumătăți a efemerei mele treceri, mă voi referi la o categorie de oameni mult blamați: este vorba de foștii activiști din prima linie a partidului , cei care, în multe cazuri, se credeau întruchiparea în carne și oase a partidului. Dacă îi contraziceai, erai împotriva partidului, iar de-i loveai, loveai în partid. Din fericire, n-au fost toți croiți din aceeași stofă. Au fost suficiente excepții. Una dintre ele, cred eu, se numește ION TRAIAN ȘTEFĂNESCU. Pe la mijlocul deceniului al nouălea, al veacului al –XX-lea, acesta a fost numit prim-secretar al Comitetului Județean de Partid Sălaj. Primele ”buletine de știri” ale străzii ne-au ajutat să aflăm că acesta era profesor universitar la
Facultatea de Drept din Craiova și bun prieten al lui Nicu Ceaușescu, prim-secretar la Sibiu. În scurt timp, CV-ul noului prim-secretar era deja mult îmbunătățit de cei din anturaj, dar și de nemuritoarea și neobosita”VOX POPULI”: un nou stil de muncă la județeana de partid, un prim-secretar atipic prin inteligență, cultură, prin pragmatismul modului de acțiune, prin întregul mod de a concepe locul și rolul unui activist de partid în societate.
Ion Traian Ștefănescu s-a impus de la început în fața tuturor nu prin funcția politică, ci prin competență. O competență dată nu de partid, ci de calitățile sale intelectuale, comportamentale, prin erudiție, printr-un alt mod de-a aborda problemele, dar și prin exprimarea sa lipsită de prețiozitate, dar logică, clară și la obiect. Vorbea nu în numele partidului, ci în cunoștință de cauză, pornind de la realitatea la care se referea. Prin astfel de virtuți, i-a dezarmat pe lingăi, pe purtătorii de lozinci vii, pe cei care făceau scut din partid, din vorbe și nu din fapte.
Ion Traian Ștefănescu era un neastâmpărat. Nu era prizonierul biroului. Unde nu gândeai, acolo te trezeai cu el. Oriunde se ducea, se informa înainte cu starea lucrurilor de acolo. Așa putea vorbi și acționa în cunoștință de cauză. Nu ierta niciun derapaj. De aceea, la scurt timp de la venirea în județ, gura lumii l-a botezat: ION TAIE ȘI SPÂNZURĂ.
Pe atunci, anul de grație 1986, eram director al actualului Colegiu Național „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei. Pe nepusă masă, într-o zi ne trezim cu el în unitatea noastră. Mi-a cerut să-i prezint școala. L-am dus peste tot, aveam ce-i arăta: o bună dotare a bazei didactico-materiale, elevi bine educați, profesori competenți la datorie. După încheierea vizitei prin liceu, mi-a zis: directore, îmi place școala ta! Am, însă, o observație: cam multe portrete ale voievozilor neamului. Sudist fiind, domnia sa nu avea cum să înțeleagă specificul vieții și al simțirii transilvane, unde oamenii se nasc cu istoria în sânge, o învață mai întâi de la bunici și părinți, și abia apoi de la școală. A urmat peste o oră de discuții cu dânsul. Un adevărat „colocviu” pentru mine. I-am prezentat în rezumat istoricul instituției, structura colectivului de elevi și profesori, profilele existente, probleme curente cu care ne confruntam ș.a.m.d. I-am arătat și Anuarele pe care le realizam cu consecvență. Erau adevărate cărți de vizită ale unității. M-am și lăudat cu ce- a scris ziarul „Scânteia” cu un an în urmă despre Liceul de Filologie–Istorie, cum se numea atunci instituția: pe prima pagină a ziarului, jurnalistul C. Stănescu, în urma unei fugare vizite prin școală, scria „Școala la care aș vrea să fiu elev.” Treptat, dialogul nostru s-a transformat în conversație. La un moment-dat, aceasta s-a cantonat asupra unei singure probleme: CE FACPROFESORII LICEULUI DUPĂ ORA 14, deci după încheierea cursurilor.
Pentru început, n-am intuit care era mobilul întrebării, una pe care în toți anii mei de șefie nu mi-a mai pus-o nimeni. Încet-încet, m-am dumirit: cineva îl „virusase” cu neadevărul că dascălii sălăjeni sunt profesori/intelectuali doar de la ora 8, la ora 14. După aceea, sfera preocupărilor acestora este paralelă cu cea profesională propriu-zisă.
Ce i-am răspuns? Vreau să spun că, de la începutul întrevederii și până la finalul ei, interlocutorul meu mi s-a adresat în mod civilizat și respectuos. Acesta m-a stimulat mult și am început să dau drumul la vorbe, fără a cosmetiza nimic din cele spuse. Franchețea mea cred că i-a plăcut și l- a făcut să-și prelungească șederea neașteptat de mult. Mi-am permis să vorbesc despre dăscălimea șimleuană în ansamblu. De ce? Pentru că eu am urmat cursurile liceale în această instituție, iar la absolvirea Facultății de Filologie, în 1969, am fost repartizat de guvern aici, eram prieten cu mulți profesori din toate școlile din oraș, aveam în spate opt ani de directorat, așa încât nu-mi trebuia „bibliografie” să spun ce fac profesorii după ce a sunat ultimul clopoțel al unei zile de școală.
De la început, i-am spus că oamenii școlii șimleuane nu-s o excepție în țară, dar au, totuși, ceva ce-i unicizează. Sintetic spus, ei sunt buni și la una, și la alta, adică știu deopotrivă mânui și sapa, dar și condeiul. Au spirit practic, gospodăresc, cultul prieteniei, al colaborării. Le place să fie implicați în diverse activițăți, fără ca acestea să le afecteze prestația la catedră. În Șimleu Silvaniei, dascălii s-au bucurat de prestigiu nu numai pentru rezultatele de la catedră, dar și pentru ce fac ei ca cetățeni implicați în problemele urbei, pentru modelul lor civic. În acea vreme era un cor al profesorilor șimleuani, un cenaclu literar orășenesc, s-au pus în scenă piese de teatru, profesorii mergeau și la sate, unde, prin Casa Orășănească de Cultură, se organizau expuneri pe teme cultural-științifice, în fiecare unitate de învățământ profesorii coordonau colectivul redacțional al unei reviste școlare, se desfășurau anual competiții sportive ale dascălilor, cinsteam cum se cuvine „ ZIUA ÎNVĂȚĂTORULUI” etc. M-a ascultat, n-a zis nimic. Nu știu în ce măsură l-am convins că dascălii șimleuani nu abdică de la statutul lor prin ceea ce fac în existența cotidiană, dar știu că după ce și-a mai aprins încă o țigară și a tras din ea cu setea cu care bea apă un copil după o miuță zdravănă, brusc m-a întrebat: dacă șimleuanii tăi sunt atât de grozavi precum mi i-ai prezentat, de ce apare la mulți dintre ei o prematură blazare, automulțumire? L-am rugat să-și nuanțeze aserțiunea! A făcut-o fără ezitare și mi-a zis: din câte știu, mulți dintre profesori după ce-și susțin lucrarea de gradul I, își pun condeiul în cui. Rar vezi în ziare un articol semnat de ei, nu am auzit de nicio astfel de lucrare publicată, iar la simpozioanele județene se înscriu prioritar doar cei care au nevoie la dosarul pentru grade didactice sau gradații de merit de o adeverință în plus. Cât despre apariții editoriale ale profesorilor, ele sunt o adevărată” rara avis”. De data aceasta, nu-l puteam convinge că nu are dreptate, că nu cunoaște situația. Văzându-mă descumpănit, m-a revigorat imediat cu o întrebare fără echivoc – DE CE PROFESORII NU-ȘI PUBLICĂ LUCRĂRILE METODICO – ȘTIINȚIFICE? De ce acestea, după susținere, devin așa-numita „literatură de sertar”? Avea perfectă dreptate, iar de atunci port în gând această întrebare, fără a-i oferi vreodată un răspuns scris. Din păcate, fenomenul se petrece și azi. Aceste lucrări sunt o sinteză a unor ani de activitate la catedră. Fiecare dascăl s-a străduit să pună în pagină ce-i mai deosebit din experiența sa. Noutățile științifice nu-s pe primul plan în ele, în schimb cele metodice sunt multe îndreptățite a fi cunoscute și aplicate dincolo de perimetrul unității școlare a autorilor. Un fenomen curios după susținere: nici măcar pe autorii lor nu-i mai vezi cu ele sub braț pentru a le folosi în lecții. De continuat ori publicat , cu atât mai puțin. Este păcat că atâtea idei, experiențe, propuneri, soluții didactice să fie „îngropate” între niște coperte pe care se așterne praful timpului. În acest caz, excesul de modestie, dar și o anumită comoditate, nu-s deloc benefice.
Mi-aș permite să ofer o sugestie mai marilor școlii sălăjene și celor de la Casa Corpului Didactic: în colaborare, să facă o selecție a celor mai bune pagini metodice din aceste lucrări și să le reunească într-o antologie pe care s-o publice periodic ca supliment al revistei ”ȘCOALA NOASTRĂ.”
Mărturisesc că am avut și am un adevărat cult pentru oamenii inzestrați cu mult ”aur cenușiu”. De aceea, privilegiul de-a dialoga cu un dascăl universitar precum Ion Traian Ștefănescu, a fost pentru un dascăl decitire un adevărat „taifas spiritual”. După plecarea domniei-sale, mi-am zis cu bucurie: iată un prim-secretar care ține, în sfârșit, și la oamenii de la catedră, pe care-i vrea să nu abdice nicicând de la statutul lor profesional, indiferent în ce situații se află. După un timp, o boală m-a ținut la pat mai multe zile. Nu știu de unde, primul secretar a aflat. Mare mi-a fost surpriza când, după revenirea la școală, domnia-sa, aflat în drum spre Boghiș s-a oprit, a intrat în liceu să mă întrebe de sănătate. Gestul nici azi nu-l pot uita, dar nici califica. M-a convins că pentru el conta în primul rând omul și nu funcția pe care vremelnic o are.
Cu vreo doi ani înainte de cele relatate aici, în urma vizitei în școală a primului-secretar de atunci, o femeie, LETIȚIA IONAȘ, Comitetul Județean de Partid mi-a conferit „Medalia Muncii”. Nu știu dacă sunt crezut sau nu, dar gestul făcut de Ion Traian Ștefănescu a fost pentru autorul acestor rânduri mai important, mai valoros. Prin onoranta medalie erau recunoscute eforturile conducătorului instituției, deci funcția. Prin gestul lui, Ion Traian Ștefănescu a pus în prim-plan OMUL. OARE, CE-I MAI IMPORTANT ÎN VIAȚĂ?

Profesor Octavian Guțu,
Șimleu Silvaniei