Despre prostie și feluri de proști

MOTTO: ”Trebuie să fii foarte prost ca să crezi că n-ai fost prost niciodată” (Andrei Pleşu)

Dacă aș ajunge în situația de a fi izolat pe o insulă și mi s-ar permite să iau cu mine doar o singură operă, n-aș ezita să spun imediat care-mi este alegerea : una scrisă de Andrei Pleșu. Mai dificil mi-ar fi să aleg o lucrare din cele semnate de acest autor: ”MINIMA MORALIA”, ”CĂLĂTORIE ÎN LUMEA FORMELOR”, ”DESPRE ÎNGERI”, ”PARABOLELE LUI IISUS”, ”DESPRE BUCURIE ÎN EST ȘI VEST”, ”CHIPURI ȘI MĂȘTI ALE TRANZIȚIEI”, ”OBSCENITATEA PUBLICĂ”, ”DESPRE FRUMUSEȚEA UITATĂ A VIEȚII”, ”COMEDII LA PORȚILE ORIENTULUI” etc.
Ca să-l cunoaștem pe Andrei Pleșu, istoric al artei, eseist, filosof, estetician, scriitor, fost ministru al Culturii, în initmitatea gândurilor și sentimentelor sale, ne stau la îndemână volumele ”DIN VORBĂ ÎN VORBĂ” (antologie de interviuri din 23 de ani) și ”DIALOGURI DE DUMINICĂ” (aici sunt reunite cele 17 dialoguri avute cu GABRIEL LIICEANU la Televiziunea Română în 2011). Cuceritoarea sinceritate din aceste dialoguri, neconvenționale și de nimic cenzurate, ne face să putem spune că, prin ele, autorul ne oferă un autentic AUTOPORTRET ÎNTR-O OGLINDĂ CURATĂ ȘI ÎNTREAGĂ. Scriitorul OCTAVIAN PALER ne-a oferit înainte un ”AUTOPORTRET ÎNTR-O OGLINDĂ SPARTĂ” (roman autobiografic).

De ce tocmai Andrei Pleșu?

Motivele sunt multiple. În primul rând, PENTRU MINE EL ÎNTRUCHIPEAZĂ AZI PE ADEVĂRATUL INTELECTUAL, atât prin formația sa, cât și prin scrierile sale, ori prin diversele prestații în manifestările publice la care participă.
Ce înseamnă un intelectual adevărat? Răspunsul mi l-a oferit chiar subiectul acestor rânduri într-un editorial publicat în urmă cu vreo 2-3 ani în paginile revistei ce el însuși a întemeiat-o – ”DILEMA”: ”Un intelectual autentic are mai degrabă întrebări decât certitudini. E un căutător, un pasionat al investigației, al reflecției, al obsesiei de a înțelege. El nu-i distribuitor de adevăruri absolute. Intelectualul este cel care are capacitatea de înțelege, care știe să facă asociații, analogii, corespondențe.
Intelectualul recoltează, depozitează și valorifică… E un biet om căzut pe gânduri. Păscut de gânduri. Confisat de întrebarea insolubilă cu privire la sensul lucrurilor”.
Eu, simplu iubitor de cuvânt tipărit, constant cititor al lui Andrei Pleșu, am găsit și regăsit în paginile│vorbele ce-i aparțin aproape toate atributele prin care atât de convingător definește statutul intelectualului. Scrisul său este o ”lecție” de erudiție aplicată la realitatea în care trăim. Prin el, mentorul meu spiritual decriptează sensul taifunului de evenimente ce ne inundă existența în ultimii ani.
Format și la Școala de la Păltiniș a filozofului Constantin Noica, Andrei Pleșu m-a făcut și mă face cu fiecare apariție editorială să-l prețuiesc mai mult decât pe mulți alți cărturari de valoare din contemporaneitate prin conținutul și coregrafia stilistică a scrisului său. El mi-a schimbat modul de a vedea lumea în care trăiesc și, mai ales, s-o înțeleg în profunzimea ei. M-a făcut să-mi schimb mai des dioptriile lentilelor de la ochelari. M-a învățat cu adevărat și ce să fac cu ce știu, nu în sensul de a trăi și gândi livresc, ci de a trăi în cunoștință de cauză, cu picioarele pe pământ și cu mintea, câtă ne-a fost repartizată, în miezul zilei, al vremii, iar sensul lucrurilor, să-l ghicesc dincolo de ele și de vorbele adesea ”otrăvite” în care se îmbracă și ies în lume.
În 2017, la Editura ”Humanitas”, lui Andrei Pleșu i-a apărut volumul ”DESPRE INIMĂ ȘI ALTE ESEURI”. Cartea reunește patru conferințe ținute de autor în ultimii ani în mai multe orașe din țară. Sunt conferințe despre INIMĂ, BĂTRÂNEȚE, PROSTIE, ȘI DESPRE PROBLEMA RĂULUI. Uniunea Scriitorilor l-a desemnat pentru această nouă lucrare drept ”SCRIITORUL LUNII IULIE 2017”. La TÂRGUL DE CARTE ”GAUDEAMUS” din acest an, opera în discuție a fost una din cele mai căutate, cumpărate și, apoi, cu siguranță, și citite cu mare interes.
Unul din cele mai incitante eseuri este cel intitulat ”DESPRE PROSTIE”. Și acest subiect, afirmă vorbitorul, asupra căruia ”toți reflectăm uneori”, nu face parte din ”repertoriul dezbaterilor curente”. De aceea, autorul s-a decis să-și publice și conferința cu această temă.
Judecând fără să citim textul, s-ar părea că tema lui este una de divertisment, demn de a fi inclus în volumul ”Obscenitatea publică”. Ca orice prejudecată și aceasta se dovedește paralelă cu adevărul.
Cel ce-a scris în 2011 ”Despre frumusețea uitată a vieții” a ajuns la concluzia că aceasta nu este, în fapt, pusă între paranteze, ci afectată de următoarele ”RACILE” ale scenei noastre publice:
”Nu doar corupția ne omoară, ci și incompetența. Nu suntem întotdeauna pe mâna unor hoți, ci, de multe ori, și pe mâna unor nepricepuți ajunși în posturi de decizie (…). Mai puțin se vorbește azi despre o a treia ”racilă” a scenei noastre publice, prezentă abundent, zi de zi, și la guvernare, și în opoziție, și în parlament, și în presă… Mă refer la prostie… prostia este un virus cel puțin la fel de periculos ca și celelalte.
Prostul însă, spre deosebire de insul corupt sau de cel incompetent, nu știe că e prost. Ba, din contră, se crede foarte deștept, foarte abil…”
Ce aflăm despre proști și despre felul proștilor? La început, după ce suntem avertizați că vorbește despre prostie ”ca despre condiția curentă, cotidiană a umanității: toți suntem proști din când în când, spunem prostii, ne purtăm prostește, votăm prostește, eseistul clarifică semantica și etimologia cuvântului și dă câteva sinonime ale lui – ”nătâng”, ”tont”, ”nerod”, ”nătărău”, ”tăntălău”.
În continuare, facem cunoștință cu portretul prostului, cel din jurul nostru, de pretutindeni și ”nu o dată din noi înșine”. Acest plastic portret, cu nimic ”idilizat” de autor, e completat, coborât în stradă prin exemplificarea câtorva modalități de manifestare și de recunoaștere a prostiei, dar și a factorilor ”favorizanți ai prostiei”, printre care se situează și ”suprasolicitarea dimensiunii economice a vieții”. De ce? Deoarece ”consumismul,… obsesia proprietății…. sfârșesc prin a omogeniza la un mod rudimentar modul de gândire al oamenilor”.
După savuroasele, dar și amarele pagini în care am fost conduși în intimitatea prostului și a prostiei, Andrei Pleșu nu uită să ne propună pertinente și deopotrivă de acide concluzii.
”Recunosc că, în felul lui, prostul e un om fericit. Nu știe ce-i îndoiala, incertitudinea, criza interioară. Cum să nu-l invidiezi?”.
Noroc că prostia nu doare. Prostia nu doare, dar costă scump! Costă scump efectele ei: ”prostia nu e o virtute, ci ea poate fi – și este adesea – o sursă a răului”, întrucât cei care ”aud, dar nu înțeleg”, care nu au ”acces la cunoștere, la înțelegere ”sunt” ușor de manipulat și prin asta, fac posibilă inserția răului în lume”.
Extrem de interesantul și de convingătorul eseu ”DESPRE PROȘTI” se încheie cu câteva miniportrete ale diverselor tipuri de proști din spațiul public actual: PROSTUL SOLEMN, PROSTUL VESEL, PROSTUL VOLUBIL, PROSTUL HARNIC ȘI MĂNOS.
Astfel cel ”SOLEMN” e ”convins că țara are nevoie să-l aibă”; cel ”VESEL” își extrage starea euforică din convingerea că e ”de neînvins, de neînlăturat, de neînlocuit”, în schimb, prostul” VOLUBIL” este cel ”foarte util în dezbaterile televizate. Câștigă pe bază de debit… E, de fapt singur cu el însuși și cu partidul său iubit”; în fine, prostul ”HARNIC ȘI MĂNOS” întruchipează ”prostia cea mai dăunătoare, de departe prostia hiperactivă”. Un astfel de individ ”ascunde, de obicei, o încăpățânare zoologică și o loialitate ostășească față de șefii săi”.
În finalul eseului, autorul invită virtualul cititor ”să pună portrete reale pe tipurile descrise mai sus”. Cine începe? Eu n-am făcut prin rândurile mele decît să fac o invitație iubitorilor galaxiei GUTENBERG la o lectură – meditație dintr-o carte cu adevărat de înțelepciune sau, cum ar zice criticul literar DAN C. MIHĂILESCU, la una din cărțile care ne ajută să devenim mai oameni.
Cuprinsul volumului este urmat de o listă cu lucrările de referință despre temele abordate în el și la care a făcut referire Andrei Pleșu. Bunăoară, autorul român citează din studiului profesorului italian CARLO CIPOLLA intitulat ”LEGILE FUNDAMENTALE ALE IMBECILITĂȚII UMANE” și care susține ideea că ”la fel cum natura reglează, în mod spontan, raportul numeric dintre bărbați și femei, astfel încât el să fie, în termeni funcționali, neschimbat, tot așa între proști și neproști raportul se păstrează între aceleași limite”.
Lui Andrei Pleșu această aserțiune i se pare amuzantă. De-o fi așa, mie mi se pare cutremurătoare și, în acest caz, a vorbi de apocalipsă la timpul viitor, cred că este un nonsens.

Ce-i de făcut?

”Există, totuși, un antidot, parțial, al prostiei sau, măcar, o minimală terapeutică a ei: EDUCAȚIA” (Andrei Pleșu).
Prof. Octavian Guţu,
Șimleu Silvaniei