Pe vremuri, în Ardeal, bisericile se construiau din lemn, autoritățile nefiind de acord ca românii să-și facă biserici din zid: piatră și cărămidă. Așa s-au petrecut lucrurile și în satele românești din zona Sălajului. Renumită este, în acest sens, Biserica lui Horea din Cizer, edificată în anul 1773, actualmente în Muzeul Etnografic al Transilvaniei, secția în aer liber, din Cluj-Napoca.
În Șematismul de la Gherla, 1867, pp. 136, 138, aflăm că la „PRIA era (…) Par vechea. Bas de lemnu în onoarea S.S.A.A. Petru și Pavelu. Casa par lipsesce. (…) Parocu O.D. Vasiliu Marincașiu. Cantore: Ioanu Marincașu (…)”.
„BOIANU (…) Cândva Parochia. Bas de lemnu în onoarea S. Treime (…) Cantore: Ioanu Popu…”.
„CIZERIU (…) Par. vechea. Bas din lemnu în onoarea Tuturoru Santiloru. Casa par de lemnu (…) Parocu O.D. Ioanu Popu. Cantore: Teodoru Popu (…)” (1).
Din acest document aflăm că în anul 1867 (când este atestat și învățământul românesc), în Pria era biserică. Dar, cum biserică nu înseamnă doar clădirea în sine, ci și preot, cantor, sfăt și enoriași smeriți, vom reda câteva date în acest sens: „…pe la 1733 în Pria existau 12 familii românești, care aveau biserică și erau păstoriți de un preot ridicat la rangul de protopop onorific” (2). „În 1760-1762 găsim în această localitate 62 de familii, cu doi preoți, iar în anul 1847 erau 657 locuitori” (3). „În anul 1850 existau în Pria 247 de suflete greco-catolice, un preot, biserică, pământ din care se aduna anual 10 căruțe de fân și 4 găleți de cereale sau 16 feldere, ori 8 vici” (4).
Mai amintim și alți preoți din Pria: preotul Budișan, soțul fiicei familiei Liscan (Nechita și Veronica – „Veronica din Sălaj”), Victoria. Familia Budișan a avut trei copii: Liviu, Aurelia și Viorica. La 19 ianuarie 1919 s-a format în Pria Consiliul Național Român sub președinția preotului Ioan Olteanu (5).
Rănile războiului au început să se vindece. Viața socială a revenit la normal. Locuitorii satului Pria au hotărât să-și construiască o biserică nouă, care s-a ridicat între anii 1930-1937, iar în memoria eroilor din Primul Război Mondial au edificat în curtea Bisericii un monument, pe care l-au inaugurat la 14 iunie 1937.
Reproducem, în continuare, viața și activitatea preotului Iosif Stanciu care a păstorit în Pria o viață de om, așa cum reiese din scrisoarea uneia dintre cele cinci fiice ale sale, Mimi Stanciu, din Oradea, 20 februarie 2017 (aflată în posesia noastră).
Preotul Iosif Stanciu
„Despre tatăl meu, voi prezenta suficiente momente, atitudini, activități sau modul de a acționa în diferite situații, pentru a fi cunoscut și perceput mai bine.
În fiecare zi, dimineața, în Biserica din Pria se oficia Sf. Liturghie, ca o rugăciune pentru credincioși. Cum cantorul locuia departe, nouă, surorilor, în ordinea vârstei, dacă eram acasă, ne revenea această responsabilitate. Din cl. a II-a puteam citi cursiv și în fiecare dimineață mămica mă trezea să mă grăbesc să merg la cantor. Mă echipam cu un cojoc lung pe care îl trăgeam prin zăpadă alergând spre Biserică, unde dădeam răspunsurile cantorului și citeam Apostolul. Apoi fugeam la școală. Mămica isprăvise pe lângă casă totul și pleca și dânsa. Se întâmpla să nu prea vreau să mă scol când eram trezită, dar când o auzeam pe mămica spunând: «Bine, dragă, lasă că merg eu!», imediat săream din pat.
În cursul unei zile, veneau la noi, diverși săteni, unii cu probleme specifice preotului, alții cu probleme personale. Așa că tăticu le făcea diferite cereri, declarații, le explica în ce fel trebuie să acționeze conform unor acte, înscrisuri ce le primeau. Era ca un notar de comună, îi ajuta astfel, dar nici nu se puneau în discuție pretenții sau oferte bănești sau materiale.
Și astfel de solicitări veneau preotului. În necazuri, greutăți, neînțelegeri în familie sau cu vecini, în scandaluri între soți se intervenea din partea preotului, fie că veneau cei în cauză la parohie, fie că mergea preotul la ei acasă, până în final situația se clarifica în bine. Toate aceste aspecte nu se discutau sau rezolvau în prezența noastră, a familiei noastre.
Bineînțeles că și credincioșii din Pria ne ajutau pe noi, când părinții îi solicitau, având nevoie de ajutor.
Un alt aspect din acțiunile Pr. Stanciu în Pria e de natură să uimească pe mulți, dar este o realitate despre care nu pot să nu relatez.
Bunica mea, mama tăticului, avea diabet și medicul curant l-a învățat pe tăticu să-i dea injecțiile zilnice. Ulterior, când unii săteni aveau nevoie de injecții, doctorul de la Cizer l-a abordat pe tăticu să le administreze injecțiile, așa încât s-a ajuns ca deseori să fie nevoit să meargă acasă la bolnavi din șase în șase ore pentru penicilină, mai ales că acei bolnavi erau mai în vârstă și nu puteau veni. Mămica avea ustensile separate pentru a fierbe spre sterilizare seringile. Și se respectau cele 6 ore, iar la ora 24 în noapte, Dl Părinte Stanciu, era pe văi sau dealuri, pe zăpadă și gheață mergând spre un bolnav. Îmi amintesc că într-o asemenea seară l-am rugat să-i cheme familia, care avea un cal, să vină la ora 22, să-l ducă la ei, dar m-a certat puțin, așa că intervenția mea a fost în zadar. Rareori, cei în cauză poate ne aduceau ceva lapte, ouă sau brânză, dar tăticu le spunea că nu e nevoie.
Activitatea pastorală a Pr. Iosif Stanciu era diversificată. Astfel, în fiecare Duminică, după Sfânta Liturghie se recita Rozarul – rugăciunea pe șiragul de 50 de bobițe, către Maica Sfântă. În cursul recitării acestei rugăciuni se medita asupra celor mai semnificative etape din viața lui Iisus. La Rozar rămâneau aproape toate credincioasele prezente.
În postul mare, înainte de Sfintele Paști, se oficia cu preot și credincioși de două ori pe săptămână, seara, „Calea Sfintei Cruci”. În postul Sfintei Mării, Adormirea Maicii Sfinte, 1-15 august, se oficia tot seara, rugăciunea Paraclisul. La toate acestea, participarea credincioșilor era numeroasă și întărea prin emoție și evlavie credința celor prezenți. Se remarcă asta și prin cântecele care, la sfârșit, continuau și în afara Bisericii.
Am fost prezentă la multe asemenea rugăciuni și îmi amintesc cu emoție și acum acele momente.
Familia noastră, în unele momente, participa seara la rugăciuni în comun: cei din casă spuneam împreună anumite rugăciuni.
Ce îmi amintesc bine este că, în general, în casă eram învățate rugăciuni de „măicuța”, adică de mama lui mămica și de mămica. Poate pe surorile mai mari, Uca și Lici, le învățaseră mai mult părinții sau mama lui tăticu. Și fac o precizare, nu eram niciodată obligate să mergem la biserică sau la rugăciune, apropierea noastră de biserică era firească. Din anul 1947, treptat am început să înțeleg că nu prea avem bani, asta era în perioada în care eram în clasele I-IV și de altfel știam că nici alții nu au, pentru că tăticu nu prea mai primea la salar acei bani care veneau de la credincioși din taxa pentru biserică. Apoi în clasa a V-a, am continuat la Școala Normală Carei, unde erau cele două surori mai mari, unde nu se dădeau bani, ci mai mult produse agricole, adică prin anii 1950.
Amintesc doar sumar câtă suferință a venit peste toată familia când, în octombrie 1948, timp de două săptămâni, nu am știut unde se află tatăl nostru. Nu știam nici dacă mama noastră știe. Am aflat mult mai târziu, peste ani, unde fusese împreună cu alți preoți, și cum, pe rând, unii credincioși din unele sate le duceau mâncare. Am ajuns însă acasă, în Duminica din 19 sau 20 Octombrie 1948 (principalul și unicul martor al sosirii a fost Pr. Iosif Stanciu). Aveam 9 ani și am trăit acel moment singură. Mămica lăsase apă caldă pe foc și haine curate pe un scaun și a ieșit nespunând decât: „Tu stai acasă!”, plecând la Biserică unde erau niște domni cu ceva liste. Despre acel moment dramatic nu mai vreau să spun altceva. Un tată copleșit de responsabilitate, avea cinci fete, o soție și o soacră.
În familie ne era tot mai greu, eram deja trei surori în școli la internat, eram în creștere și mereu purtam hainele de la cele mai mari. Am trăit ani și momente când în unele seri, cu toții cântam cântecele patriotice ale Ardealului, surorile mai mari și părinții mai ales, știau toate versurile; eu le învățam din mers, simțindu-le atunci și chiar și acum ca pe o rugăciune. În aceste ocazii, tăticu îmi apărea foarte bucuros, vesel, după care ne aducea un castron de mere din cămară și stând la masa din bucătărie, le tăia, le pregătea să le putem mânca și nu accepta ca una să nu mănânce merele curățate de dânsul.
În următorii ani, au venit peste familie alte și alte necazuri. Cred că în 1951 sau 1952, nu știu cum s-a întâmplat, dar tăticu a fost arestat. Știu doar că era vara, în vacanță… La noi veniseră două colege ale Ucăi și Liciei la Carei, iar într-o zi îmi venise rândul să merg cu mâncare la tăticu, pe care l-am găsit pe iarbă în curtea postului de Miliție din Cizer. Cum plângeam, mă tot mângâia și zâmbea, se prefăcea vesel, că lasă că nu e rău, uite stau la soare, pe iarbă, că cei de la Miliție sunt de treabă… A mers în fiecare zi cineva la tăticu, nu știu amănunte precise, nici acum nu știu de ce l-au luat, mereu părinții urmăreau să ne ferească de suferințele prin care treceau ei. Îmi amintesc doar că la un moment dat, cineva a venit în fugă la noi să ne spună că Părintele vine acasă dinspre Poniță, așa că ne-am luat la fugă pe vale spre a-l întâmpina. Venea pe jos de la Zalău, abia mai mergea pe picioare până acasă. Și, ca o paranteză, în aceste zile, de la Uca, sora mea, am aflat, că o predică de Duminică nu-i plăcuse unui credincios, dar Pr. Stanciu nu a dezvăluit numele lui, poate doar mamei, dar nu e sigur.
În anii copilăriei și adolescenței mele, știam că părinții făceau anumite acte de caritate, dar expresia nu o cunoșteam atunci. Un exemplu îl redau fiind vorba de o credincioasă văduvă de război care avea copii, era deseori invitată la noi Duminica și i se ofereau ceva alimente și prescură, dacă erau.
În sărbătorile mari, la noi la masă erau invitați două-trei perechi de fini pe care îi cununaseră părinții, iar mămica se pregătea bine.
Ne vizita de fiecare dată, când venea în Pria, Dl Gaga – tatăl lui Victor Gaga, i se spunea atunci în Pria „finanțul Draghi”. Era elegant, distins, adesea în uniformă specifică unui corp de control în finanțe și era o întâlnire plăcută, pentru ambii.
Sărbătoarea Crăciunului în familie era deosebit de așteptată de toți. Chiar și de tăticul! Se adunau pe înserat două-trei grupuri de colindători, se făcea molitva, fiecare grup colinda două-trei colinzi, se juca și toate „feminele” din casă, cu excepția mămicii, eram invitate la „danț”. Nu prea știam, dar mergea și așa, nu era frumos să refuzăm.
După colindători urmau copiii cu „Irodul”, copiii cu steaua, apoi cei mai în vârstă, care se adunau în casă, colindau împreună. Era foarte frumoasă seara. Dar urma ceva și mai frumos: verificam dacă n-a venit Moș Crăciun. Și venise cu un pom împodobit, la școală, de surorile Uca și Lici, cu fel de fel de hârtie creponată colorată, cu figurine, cu bomboane făcute de ele tot la școală – le-am descoperit odată și am regretat – cu cadouri care erau câte o hăinuță, o carte de rugăciuni pentru copii, un Rozar, acel șirag de mărgele („Pe ceas câte o perlă, Și o rugă-n fiecare”, I. Teodoreanu).
Eu am crescut într-un sat de munte, dar într-o casă cu bibliotecă. Deși acea bibliotecă nu era prea mare, aveam totuși în casă trei „biblioteci” ambulante vorbitoare: două surori mai mari, Silvia și Felicia, și un tată, care mereu ne spunea câte ceva ce nu înțelegeam, dar despre care încercam să aprofundez sau să solicit explicații.
În bibliotecă, pe lângă beletristică existau și diverse cărți despre Japonia, China, despre „Oameni de seamă”: Fr. de Assisi, Cicero, Columb, Goethe, F. Cortez, Arhimede, Edison etc. Eram avantajată de faptul că Uca și Lici, fiind mai mari și beneficiind de educația din familie și Școala Normală Carei cu un anumit standard de cultură, am reușit parțial să mă apropii și eu de ele.
În acele vremuri nu aveai alte surse, mijloace, de a-ți desăvârși cunoștințele, dacă nu aveai aproape, în familie, pe cineva care să aibă informații și intenția de a-ți transmite măcar un vocabular mai elevat” (6).
După preotul Stanciu au mai păstorit în Pria următorii preoți: P.C. Ioan Baidoc, P.C. Nicolae Chiș și P.C. Ștefan Gudea, în prezent.
Bibliografie
1) Șematismul de la Gherla, 1867, pp. 136, 138.
2) N. Togan, Transilvania, nr. 9-10/1898.
3) Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni între anii 1760-1762, (…), Cluj, 1926, p. 618.
4) D. Stoica, I.P. Lazăr, Schița monografică a Sălajului (…), Șimleu Silvaniei, 1908, p. 51.
5) Paul Abrudan, Documente privind Sălajul în 1918, în Acta Musei Porolissensis, Zalău, 1981, p. 495.
6) Mimi Stanciu, Preotul Iosif Stanciu, ms., Oradea, 20 februarie 2017 (în posesia noastră).
Petru Galiș
(articol publicat în ultimul număr al revistei “Caiete Silvane”)
