Nu te vom uita niciodată, „Uriaşule”

Era o primăvară de 2006 când am avut ocazia să-l cunosc. Eram la început de drum în meseria de jurnalist. Apucasem să scriu câteva articole despre Gheorghe Călin Guşet, primul a apărut în 31 ianuarie, după ce câştigase un Grand-Prix la Bucureşti. Era în cantonament la Snagov, vorbisem la telefon, dar mi-a promis că ne vom întâlni cu prima ocazie când se întoarce la Zalău. Aşa s-a şi întâmplat, s-a ţinut de cuvânt, aşa cum a făcut-o de fiecare dată. „Uriaşul” a fost întotdeauna un parolist.
Era o zi însorită, o zi frumoasă de primăvară, o zi în care ne-am fi putut întâlni la una dintre terasele din centrul Zalăului. Cu toate astea, Ghiţă m-a invitat la el acasă, parcă simţea că îmi doresc nu doar să-l întâlnesc pe el, ci şi să-i admir vitrina cu trofee şi medalii. Aşteptam să-mi deschidă el uşa, dar surpriză: a apărut o doamnă elegantă. Era Lorena Boberschi, antrenoarea şi partenera lui de viaţă, cea care i-a fost alături din primăvara anului 1996. M-a invitat în casă, iar după câteva secunde de tăcere, am întrebat dacă domnul Guşet este acasă. Îi spuneam „domnul”, abia după ce ne-am cunoscut mi-a zis să nu-i mai spun aşa: „Tu eşti Marius, iar eu sunt Ghiţă. Domnii sunt în altă parte”.
Imediat după ce am întrebat dacă Guşet este acasă, pe un hol lung, din ultima cameră a apartamentului, şi-a făcut apariţia „muntele de om”. Holul casei s-a întunecat dintr-o dată. Am înlemnit atunci când campionul a ajuns în faţa mea. Mi-am zis în gând: „Doamne, cât eşti de mare!”. Mi-a întins mâna ca la un camarad, ca şi cum ne-am fi cunoscut de o viaţă şi mi-a spus: „Te salut, bărbate”. Aproximativ două ore am discutat despre sport, despre ce înseamnă marea performanţă, despre sacrificiile pe care le face un sportiv pentru deveni a cunoscut şi la nivel internaţional, nu doar naţional.
Odată cu trecerea timpului, am început să avem o colaborare tot mai mişto. Ori el, ori antrenoarea Lorena Boberschi îmi trimiteau rezultatele prin mesaje, la scurt timp după concursurile internaţionale. Mi-au promis, încă de la prima noastră întâlnire, că vor încerca să-mi furnizeze cât mai curând posibil informaţiile de care aveam nevoie.
Marea majoritate a timpului şi-o petrecea prin cantonamente, la diferite concursuri, la Zalău stătea destul de puţin. Însă, de fiecare dată când îl întâlneam, încercam să stau cât mai mult în preajma lui. Parcă nu puteai să te desparţi de el. Era plăcut la vorbă, nu te-ar fi jignit niciodată, chiar dacă părea un tip dominant, cel puţin din punct de vedere al aspectului fizic.
În cei 25 de ani cât a practicat sportul de performanţă, Gheorghe Guşet a câştigat tot ce s-a putut câştiga la nivel naţional şi balcanic în proba de aruncare a greutăţii, a stabilit recorduri, a concurat la Campionate Europene, Campionate Mondiale şi Jocuri Olimpice. Guşet rămâne primul şi singurul aruncător român de greutate care a aruncat „buclucaşa” de 7,260 de kilograme peste 20 de metri, apoi peste 21. A devenit cetăţean de onoare al comunei Buciumi, localitatea sa de origine, dar şi al Zalăului.
Chiar dacă nu a avut condiţii de pregătire la fel de bune ca mulţi dintre adversarii pe care i-a întâlnit în concursurile internaţionale, „Marele Guşet” a muncit foarte mult pentru a-şi îndeplini visele. Şi, de cele mai multe ori, a fost câştigător. În 2008, a învins chiar şi în lupta cu moartea. A fost nevoit să renunţe la sport după transplantul renal, cu toate că dorea să-şi încheie cariera după Jocurile Olimpice din 2012, de la Londra. Deşi frecventa spitalele din Zalău şi Cluj în ultimii ani, Ghiţă nu dorea niciodată să pară pentru apropiaţi şi cunoscuţi ca fiind un om cu probleme de sănătate.
Însă, începutul de iunie al acestui an i-a fost fatal. Campionul Guşet a pierdul cel mai important concurs al vieţii, a făcut o ultimă piruetă, însă nu din cercul de aruncare a greutăţii, ci de pe patul de spital, de la Institutul Inimii din Cluj-Napoca.
„Uriaşul” care şi-a dorit foarte mult să descopere un nou Guşet, le povesteşte astăzi îngerilor despre cariera celui mai mare aruncător român de greutate din toate timpurile. După sute de mii de aruncări ale greutăţii ce cântăreşte peste 7 kilograme, Ghiţă Guşet va încerca probabil să arunce şi cu bunătate peste lumea din care a plecat, o lume în care ar fi meritat o mai mare atenţie din partea tuturor.
„Marele Guşet” a adus faimă municipiului, judeţului şi României timp de peste două decenii, dar miercuri după-amiaza a plecat într-o lume mai bună fără să ia nimic cu el. O parte din versurile scrise de George Coşbuc în poezia „Moartea lui Fulger” sunt cât se poate de elocvente atât pentru cel care a fost Gheorghe Guşet, cât şi pentru noi, cei rămaşi în urma lui: „Ce urmă lasă şoimi-n zbor? Ce urmă peştii-n apa lor? Să fii cât munţii de voinic; Ori cât un pumn să fii de mic; Cărarea mea ş-a tururor; E tot nimic! Că tot ce eşti şi tot ce poţi; Părere-i tot dacă socoţi; De mori târziu, ori mori curând; De mori sătul, ori mori flămând; Totuna e! Şi rând pe rând; Ne ducem toţi”.