Pietrele popii din Creaca

Oamenii de la şes se laudă cât de întins este terenul arabil din zonă, ca apoi să se plângă cât de greu e să facă rost de lemne, pentru că oricât de largă este câmpia, arareori îţi oferă umbra răcoroasă a unor coroane îngemănate. Din celebrul codru al Vlăsiei din jurul Bucureştilor abia dacă au rămas ici-colo câteva petice. Am copilărit o vreme în Piteşti, într-o zonă unde Pădurea Trivale se află literalmente la o aruncătură de băţ. Bunicul din partea tatei locuia în munţi, printre brazi, în apropiere de Borsec, „Regina apelor minerale”. Deşi m-am născut în Banat, am străbătut multe dintre cărările şerpuite printre copaci din ţară, inclusiv cele sălăjene. Pornind din cartierul zălăuan Brădet, te poţi pierde în codrii de pe Meseş după un parcurs de doar 15 minute. În Jibou, oriunde s-ar găsi omul, natura este la fel de accesibilă. Bine zicea Tamási Áron: „Rostul nostru în lume este să găsim locul unde ne simţim acasă”. Welcome in Sylvania, la Tierra de Bosques! Când am pornit proiectul „Techerghelilor sălăjene”, am plănuit nişte expediţii velo-purtate de o zi lumină, inspirate de episoade şi naraţiuni ieşite din comun, povestite de prieteni sau citite în cărţi. Ele au cerut atât o documentare prealabilă cât şi o echipare adecvată. Dar tuturor ni se oferă şi şansa unor „scurte ieşiri” fără pretenţii, mici evadări de scurtă durată din spaţiul casnic în teritorii adiacente spectaculoase. Fiecare localitate sălăjeană are astfel de puncte de evadare, deconectare, recreaţie, unde învăţătorii ies cu şcolarii în zilele dinainte de vacanţă sau pe parcursul „Săptămânii Altfel”, iar familiile vin de Sângeorz sau de Maialiş să petreacă o după-amiază veselă la iarbă verde. Iată ceea ce merită să fie numit cu dragă inimă: „Micile bucurii”. Jibouanii pot urca Dealul lui Rákóczi, de unde se traversează repede la „peştera” din Dumbrăviţa, aflată deasupra Turbuţei. Cei din Surduc şi-au ţinut multă vreme discoteca tot într-o peşteră. Flăcăii din Brâglez pot să se viseze haiduci care pândesc drumul de Gârbou din ferestrele Casei Tâlharului. Năprădenii se mândresc cu Moşul şi Baba, iar cei din Vădurele cu frumoasa Râpă Străminoasa. Locuitorii din Borza au, chiar la intrarea în sat, promotoriul cu stâncile numite Horea, Cloşca şi Crişan. Un pic mai sus pe Valea Agrijului sunt, într-o parte, Piatra Lată din Lupoaia, iar într-alta, Pietrele Popii din Creaca. Despre acestea din urmă mi-a povestit Mihai Petriş, colegul de la Casa Orăşenească de Cultură. El merge adesea în localitatea aflată la confluenţa râului Agrij cu pârâul Ortelec, unde locuieşte socrul său, profesorul de matematică Ioan Morar şi trece tot timpul pe lângă ele. Sătenii numesc zona „Satu’ Vechi” sau „Satu’ Bătrân”. Monografistul Petri Mór confirmă tradiţia perpetuată de povestirile sătenilor: „Turcii, haiducii sătmăreni şi curuţii au pustiit satul înainte de 1682. Creaca s-a mutat doar cu un secol în urmă în locul unde se află acum, dar tot aici s-a situat şi în vechime. Vreme de optzeci de ani s-a retras în partea de hotar numită Valea Petri, aflată la Nord-Vest de comună. Strămutarea a fost provocată de numeroasele raiduri ale armatelor şi s-a făcut cu aprobarea baronului Wesselényi Miklós tatăl. Poziţia strategică importantă i-a pricinuit multe necazuri. În capătul satului se pot vedea şi astăzi şanţurile săpate pe vremea principelui Rákóczi”. Acolo, între Ciglean şi Lupoaia, se vede aşezarea şi pe harta desenată din porunca împăratului Iosif al II-lea la sfârşitul secolului al XVIII-lea: întinsă pe un fir de apă, de la Vest la Est, cu biserica în centru-sus. În acea vreme, în 1797, au contribuit la susţinerea armatei împărăteşti patru persoane: baronul din Jibou, preotul unit Zaharia Popa, cantorul Dănilă Pop şi morarul Ursu Morar. În „Schiţa monografică a Sălajului” (1908) de Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr, ni se atrage atenţia asupra a două aspecte care au influenţat în mod semnificativ trecutul localităţii şi o individualizează în spaţiul Ţării Silvaniei: 1. „Prin veacul al XVI-lea, [Creaca] era graniţa Ardealului şi avea două porţi unde trecătorii trebuiau să plătească vama”. Şi o trăsătură paradoxală legată de evoluţia ponderii etnice: 2. „Pe timpul revoluţiunei lui Rákóczi majoritatea locuitorilor erau unguri, dar în lupta dată la Jibou, între armata împărătească şi Rákóczi au căzut foarte mulţi, apoi cei rămaşi, cu timpul s-au românizat. Astfel strămoşii familiilor de astăzi: Cherecheş, Siladi, Taloş au fost unguri, iar ei sunt români la rând. […] Aceasta este singura comună unde elementul străin să românizează. Astfel generaţiunea mai tânără (unguri veniţi din Zalău) s-au românizat şi astăzi sunt cei mai înflăcăraţi români”. Datele statistice furnizate de Petri Mór permit o asemenea interpretare: „În 1715, au plătit impozit cinci gospodării de iobagi: 3 ungureşti şi 2 româneşti. În 1720, au dat bir 9 iobagi, 7 jeleri şi 1 boieraş, dintre care 9 maghiari şi 8 români. În 1715, populaţia a numărat 45 de suflete: 27 unguri şi 18 români; în 1720, 153 suflete: 81 maghiari şi 72 români. […] În 1733, s-au găsit 3 familii de români; iar numele preotului unit era Ştefan. În 1750, numărul sufletelor greco-catolice a crescut la 164. În 1847, s-au numărat 506 locuitori, cu toţii greco-catolici. În 1890, 606 locuitori împărţiţi după limbă: 31 unguri, 559 români, 16 altele; împărţiţi după confesiune: 7 romano-catolici, 556 greco-catolici, evanghelişti 17, reformaţi 21, izraeliţi 5. Numărul de gospodării: 108”. În 1908, Stoica şi Lazăr notau: „Creaca are astăzi 138 fumuri cu 582 suflete de religiunea greco-catolică. Biserica de lemn s-a edificat la anul 1781”. Data ctitoririi provine sigur din Petri Mór, unde se specifică în plus: „Registrul de stare civilă este condus cu începere din 1824”. Prima menţionare a localităţii a fost în 1385: Kerikapatak, Kerykapatak. „Patak” înseamnă „pârâu” în maghiară, iar „Karika” „inel”, „belciug”, „cerc”. Expresia ungurească: „úgy megy (a dolog), mint a karikacsapás” este echivalentă cu „treaba merge ca pe roate”, adică lin, fără să se poticnească. Pe hartă există un singur pârâu cotit, care coboară dinspre Ciglean, tocmai pe Valea Petri, curs de apă nenominalizat de cartografii militari iosefini. Altminteri, şi ciglenenii au un fund de vale pitoresc, unde am ajuns cu prietenii din întâmplare, numit „Pietrele Monii”. Ca să ajungeţi la „Satu’ Vechi”, trebuie să urmaţi firul de apă de pe această vale cu traseu arcuit. La intrarea dinspre Jibou în Creaca, chiar înainte de tabla indicatoare a numelui localităţii, se desprinde un drum de ţară către dreapta. Pietrele Popii sunt nişte formaţiuni stâncoase spectaculoase care se află pe o buză de deal din dreapta, cam la un kilometru de şosea. Drumul de ţară străbate o păşune, apoi se îngustează, dă într-o mică livadă de pruni, o ocoleşte, trece pe lângă nişte jnepeni cu frunze prelungi, ca de mătură şi continuă până când ajunge la poalele unei pădurici de pini. Vara, stâncile stau ascunse aici, dar, în perioada cât foioasele îşi pierd frunzele, ele se reliefează printre trunchiurile de arbori. Una dintre ciudatele siluete, pătată strident cu ocru roşu, seamănă cu un cap de broască ţestoasă greacă, acoperit cu muşchi şi licheni. Păstrând proporţiile, parcă ar fi Morla din „Povestea fără sfârşit” a lui Michael Ende. Altă ieşitură stâncoasă este individualizată de nişte „coarne de cerb”, crengile uscate ale unui copac ieşite dintr-un gheb încolăcit artistic. Par să ţâşnească direct din stâncă, gata să-şi înfrunte rivalul. Se poate urca din vale, cam pieptiş, printre coloanele groase ale unor turnuri gigantice, bastioane reliefate de cetina veşnic verde a coniferelor cu şcoarţă ruginie. Un drum mai lejer este cel lateral, printre „nuielele măturilor” cu ace prelungi. Denumirea grupului de roci uriaşe provine din poziţia lor: se aflau în Nordul (în spatele) fostei locuinţe preoţeşti şi, respectiv, a vechiului amplasament (intermediar) al bisericii. Tradiţia, consemnată în studiul „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn” de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait, susţine că lăcaşul de cult făurit din lemn a fost strămutat de trei ori, după cum s-a mutat vatra aşezării. Biserica veche poartă hramul „Sfîntul Ierarh Nicolae”. Autorii susţin că ea ar fi ceva mai veche decât au consemnat Petri, Stoica şi Lazăr, bazându-se pe informaţia orală că a fost construită în jurul anului 1600. Locaţia iniţială ar fi fost livada unde se găseşte şi azi, după aducerea înapoi. Edificiul a fost reparat de mai multe ori, recent în 1972 şi în 1996. În volumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (2008), preotul ortodox Claudiu Iacob ne atrage atenţia asupra faptului că lăcaşul de cult este unul din cele şase edificii creştine de pe teritoriul comunei. Patru dintre ele poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”: Borza (1758), Brebi (1759), Brusturi (1701) şi Jac (1756). În Prodăneşti (probabil 1730), biserica de lemn îl are ca protector pe „Sfântul Gheorghe”. Colaboratorii locali care au participat la editarea volumului „Obiective turistice naturale şi antropice în nord-estul judeţului Sălaj” (2011) au remarcat că ele reprezintă jumătate din numărul edificiilor similare de pe Valea Agrijului. Camelia Burghele le enumeră în mica monografie turistică „Şapte zile în Ţara Silvaniei” (2012), alături de cele din Romita (1740) şi Brusturi (1701): „În partea opusă, tot pe firul Agrijului, pot fi văzute bisericile de la Poarta Sălajului, dăruită localnicilor în 1840 de sătenii din Răstolţu Mare, dar construită cu două secole mai înainte, Păuşa (1730), deosebit de frumoasă, Bozna (secolul XVII) şi Răstolţu Deşert (secolul XVIII), ultimele trei pictate de Ioan Pop din Românaşi”. Se presupune că acelaşi meşter artist a pictat şi pereţii vechiului edificiu religios din Creaca. Cred că ar merita să facem un trucaj fotografic prin care să suprapunem turnul zvelt cu coif de şindrilă, admirat de toată lumea, peste fundalul năstruşniciilor geologice din vechea locaţie intermediară. Sunt locuri în Sălaj unde, în anumite nopţi, se zice că s-ar auzi clopotele unor biserici dispărute. Poate că la fel se întâmplă şi aici, pe Valea Pietrelor. În lipsa unei experienţe directe, n-avem de unde şti. Nici o fotografie, nici o reconstituire tridimensională pe calculator nu poate reda vălmăşagul de senzaţii de la faţa locului: impresia vizuală copleşitoare, background-ul sonor, contactul palmelor cu roca, mirosul răşinei, gustul sandvişului savurat în vreme ce-ţi legeni picioarele pe buza dealului. Este câte o „mică bucurie” rezervată fiecărui trecător.
Györfi-Deák György
– articol publicat în revista Caiete Silvane

Share:

3 Thoughts to “Pietrele popii din Creaca”

  1. eu

    hai mai las-o pe asta de unde ai mai scos-o ,,ungurii sau romanizat?????????????????????????????????????????????????????????????????????,deci iarasi cine a fost primul ,schimba placa fiindca puteeeeeeeeeeeeeee urit

    1. Attila V

      Normal că un articol scris de un etnic ungur va trage oala către el, dar eu am rezerve și vis-a-vis de consemnările registrelor, unde se știe că numele erau schimbate ca să pară maghiare ! Asta era porunca imperială, toți supușii trebuie sa fie musai unguri !

  2. Daniel

    Deșteptule ! Străbunicii mei Cherecheș erau ROMĂNI !

Leave a Comment