Un clujean a făcut recent un studiu – experiment care a condus către o concluzie menită să dea brânci pe gânduri oricărui cetățean care e convins că trăiește într-o țară în care drepturile omului sunt mai presus de orice. Omul a trimis, cu răbdare și o voință de fier, solicitări în baza legii către toate instanțele din țară, fără excepție, cu privire la numărul cererilor de interceptare a convorbirilor telefonice la nivelul fiecărei instituții. Ulterior răbdătorul jurist a centralizat rezultatele și a publicat concluziile în spațiul public, inclusiv pe Facebook. Postarea sa a fost distribuită de mii de utilizatori ai rețelei, stârnind tot soiul de senzații – uimire, consternare, revoltă, dar și nenumărate semne de întrebare cu privire la respectarea cu strictețe a unor drepturi în țara noastră.
Demersul său a pornit de la un exemplu oferit de un caz din Republica Moldova, acolo unde, un grup de cetățeni s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) cu o solicitare prin care judecătorii Curții erau chemați să se pronunțe asupra compatibilităţii între procedura internă de ascultare a telefoanelor (din Republica Moldova) şi ceea ce prevede, pe segment, CEDO. Curtea a constatat că fără prea mare greutate că legislaţia Moldovei cuprindea suficient de multe garanţii contra arbitrariului (arbitrar – care porneşte dintr-o hotărîre luată după propria apreciere, subiectiv, fără a ţine seama de părerea altcuiva, de adevăr; abuziv, despotic n. red.). Aprofundând cercetările, Curtea a concluzionat că respectarea drepturilor omului a avut grav de suferit în urma celor întâmplate pe marginea acestui caz. Subliniind numărul uriaş de cereri de interceptare a telefoanelor formulate în trei ani, dar mai ales faptul că peste 97 la sută (adică aproape toate!) din acestea au fost admise, cel mai înalt for European în materie de drepturile omului a constatat că sistemul de protecţie a dreptului la viaţă privată şi la inviolabilitatea corespondenţei au fost încălcate, în ciuda prevederilor legale care, în teorie, garantau aceste drepturi așa cum este și firesc. În fapt, instanţa europeană a constatat că judecătorii interni moldoveni au admis automat aproape orice solicitare a parchetelor, ceea ce indică, în realitate, lipsa oricărei garanţii contra arbitrariului. Ce înseamnă această garanție?
Curtea a statuat faptul că legea trebuie să folosească termeni suficient de clari, pentru a indica persoanelor, într-o manieră cel puțin satisfăcătoare, circumstanțele și condițiile în care abilitează autoritățile publice să ia aceste măsuri secrete de supraveghere. Cu alte cuvinte, omul trebuie să dețină garanția că nicio autoritate publică nu comite un abuz în acest sens și nu folosește arbitrar acest atribut. Curtea a subliniat totodată un fapt îngrijorător, acela că nu există, practic, nicio garanție a eliminării probabilității prin care “un funcționar zelos, de rea-credință sau neglijent ar putea face uz de aceste interceptări într-o manieră arbitrară, care ar ocoli legea”. CEDO mai arată faptul că simpla existență a acestei legi implică un pericol de supraveghere.
Așa cum reiese din jurisprudența CEDO, “arbitrariul juridic presupune subiectivism, imprevizibilitate, neclaritate, lipsa accesibilității normative, lacune sau nerespectarea normelor sau valorilor sociale la nivelul individului ori al societății”. Revenind la studiul efectuat de clujeanul – doctor în drept, printre altele – care a dat dovadă de răbdare și o perseverență ieșite din comun, concluziile la care acesta a ajuns, cu statistici dovedite și cu o acoperire aproape integrală a instanțelor din România, concluziile sunt foarte interesante. Iată ce a publicat Radu Chiriță pe blogul său și pe Facebook, un studiu care în doar 24 de ore a ajuns să capete zeci de mii de aprecieri, distribuiri și care a stârnit tot atâtea discuții și controverse. Iată textul (parțial) publicat de autorul sus-menționat:
„În total (la toate instanțele din România, n. red) s-a cerut autorizarea interceptării telefoanelor de 109.946 ori în cei aproape cinci ani care au făcut obiectul solicitării. Din ele, au fost admise 102.729 cereri. Pentru cine nu ştie, pe o cerere, de regulă, figurează mai multe persoane, rar se întâmplă să fie doar unul singur vizat de o cerere. Estimez că, în medie, e vorba de minimum trei persoane pe cerere, ceea ce înseamnă că în ăştia patru ani şi ceva bunicuţa a ascultat, cu acte în regulă, vreo 300.000 de oameni. Naţie de infractori, ce să facem.
Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) a admis 4.522 cereri din 4.523 şi a respins doar una. Probabil că cel vizat o fi fost mort, atfel nu îmi explic. Net peste moldoveni, care erau cu procentele pe la 97 la sută la curtea lor supremă. Noi, la 99,98 la sută. Precizez că solicitarea mea nu a vizat interceptările pe legea siguranţei naţionale. În total sunt 61 de instanţe care au admis tot ce s-a solicitat. Recordul este atins de Tribunalul Galaţi, care, din aproape 3.000 de cereri nu a găsit nici măcar una neconformă, dând liber la ascultat în toate cazurile. Judecătoria Piteşti, Judecătoria sector 5 București, Curtea de Apel Galaţi au un număr semnificativ de cereri. Un caz special este cel al Tribunalului Suceava care a respins 39 la sută din cererile formulate, dar are totuşi un număr uriaş de cereri admise, peste 5.700. Ţinând cont de competenţa acestor instanţe, mă tot întreb pentru ce Dumnezeu de fapte s-a cerut interceptarea de 2.200 de ori la Judecătoria Constanţa sau de 1.500 ori la Judecătoria Ploieşti”, își încheie postarea juristul clujean.
Autorul studiului bazat pe documente și statistici oficiale, mai arată că, de exemplu, Judecătoria Săveni – orășel din Botoșani cu puțin peste 7.000 de locuitori, a admis 256 de cereri de interceptare a telefoanelor în această perioadă. Ar fi interesant de știut în ce cauze și pentru ce 259 de persoane au vorbit la telefon… în trei, evident, fără să știe acest lucru.
Oameni politici cu mare greutate în România spun însă că socoteala doctorului în drept din Cluj este greșită, pentru că numărul real al persoanelor ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate ar fi, de fapt, cu mult mai mare, invocând raționamente mai mult sau mai puțin plauzibile. Eu nu pot să spun că au fost prea multe, puține, că toate cererile au fost, nu au fost, sau au fost parțial îndreptățite; probabil că nimeni nu va afla niciodată adevărul, însă cifrele și procentele de aproape 100 la sută, câte cerute atâtea aprobate, pot duce către concluzii deosebit de interesante, pe care fiecare le poate trage.
