”Coasta ștrecului” – Băbeni, file de istorie

Mirel Matyas

Istoria trebuie privită ca o succesiune de evenimente, mai mari sau mai mici. Sau ca un puzzle format din milioane de piese răsfirate în timp, pe care noi încercăm să le punem la locul lor, pentru a reface imaginea completă a unui loc. Misiune dificilă întrucât nu avem, în demersul nostru, imaginea reală ca model. Nu o are nimeni, ea însăși este întinsă prin veacuri și chiar o viață întreagă de om nu este suficientă să vadă decât o infimă parte. Cu toate acestea, jocul este unul captivant, iar potrivirea fie și a unei singure piese, dă o satisfacție intelectuală greu de descris în cuvinte. Iată de ce, atunci când am dat prin arhive de documente care confirmă o poveste spusă de bătrânii satului în care am copilărit – este vorba despre Băbeni – m-am bucurat nespus de tare.

Surprizele hărților iosefine

Povestea pe care vreau să o aduc în atenția cititorilor, mi-a fost dat să o găsesc consultând hărțile iosefine. Pentru cine nu știe, ridicarea topografică iosefină (în germană Josephinische Landaufnahme) sau ”prima ridicare topografică” reprezintă primul proiect unitar de ridicare topografică a regiunilor Imperiului Habsburgic. Cele 3589 de planșe inițiale au fost colorate de mână și completate ulterior până la numărul de 4096 [1]. Hărțile au fost denumite după numele Împăratului Iosif al II-lea (1741-1790). Marele Principat al Transilvaniei este bine reprezentat, localitățile și formele de relief sunt redate cu acuratețe, iar toponimele prezente pe hartă sunt foarte apropiate de cele actuale.
Căutând din curiozitate localitatea Băbeni, am fost surprins să văd localizarea satului pe planșa 29 alături de Surduc, Ciocmani, Poienița, Piroșa, Cliț, Cuciulat, Letca, Lemniu și Lozna. Sunt satele situate de o parte și de alta a Someșului, toate situate astăzi în județul Sălaj. Ceea ce mi-a atras atenția la Băbeni, a fost poziția a ceea ce trebuia să fie biserica satului. Nu este acolo unde o știu eu, ci undeva la marginea satului, în partea dinspre Someș. Ori actuala biserică este în centrul satului. Poate cineva va spune că de-a lungul secolelor, satul s-a extins iar biserica a ajuns de la periferie în centru. De acord cu afirmația că satul s-a extins, însă locul în care biserica este reprezentată pe harta iosefină nu corespunde deloc cu poziția actuală. Confirmarea acestei observații a venit prin intermediul aplicației online mapire.eu care suprapune diferitele ridicări topografice peste actuala hartă Google. Două lucruri ies în evidență: primul este, așa cum am precizat deja, localizarea bisericii. Aceasta, așa cum este reprezentată pe harta iosefină pare că se suprapune cu actuala cale ferată de pe harta Google. Al doilea aspect este legat de cursul râului Someș. Pe harta iosefică, între Cliț și Băbeni Someșul face meandre mai mari decât în prezent. Iar apropierea dintre sat (inclusiv biserică) și cursul râului este extrem de mică pe harta iosefină. [2]
La prima vedere s-ar putea crede că acuratețea hărții iosefine lasă de dorit. Pare că reprezentarea de pe hartă este contrazisă de realitatea din teren. Însă sunt și explicații plauzibile. Prima ar fi legată de cursul Someșului. Prin lunca largă delimitată în acea zonă de dealurile împădurite de la Cliț și dealurile cu localitățile Piroșa și Poienița, Someșul și-a schimbat frecvent albia de-a lungul secolelor. Mai sunt încă persoane în vârstă care fie au văzut râul în altă albie, fie știu asta de la strămoșii lor. Dar și mai concludent este faptul că mai există încă în configurația terenului satului Băbeni, un pâlc de sălcii (răchiți cum li se spune în zonă) care cu 50-60 de ani în urmă au delimitat albia râului.
Dacă acest aspect pare a fi lămurit, cel legat de poziția bisericii este mai greu de descifrat. Totuși, unii localnici își amintesc că acolo unde astăzi este calea ferată, în ”coasta ștrecului” – cum este cunoscută zona, aproape de Iovu, a fost cimitirul vechi al satului, țintirimul. Ori dacă acolo a fost cimitirul, atunci e plauzibil să acceptăm că acolo era și biserica. Practic de aici începe povestea noastră, legată de cimitirul vechi al satului și de calea ferată care trece chiar peste el.
Interesant este faptul că și în a doua ridicare topografică (1806-1869), a împăratului Francisc I (1768-1835), cunoscută sub numele german de Zweite oder Franziszeische Landesaufnahme biserica apare în aceeași zonă, la marginea satului înspre râul Someș. Din nou, dacă se suprapune harta respectivă peste cea actuală, calea ferată trece pe lângă biserică. În schimb, la cea de a treia ridicare topografică, a Împăratului Franz-Joseph I (1830-1916) numită în germană Franzisco-Josephinische Landesaufnahme, realizată între 1869 și 1896, biserica satului nu mai apare în poziția indicată în primele două hărți, ci este marcată undeva în centrul satului. Încercând din nou suprapunerea hărții din a treia ridicare topografică cu harta actuală Google, locul indicat pentru biserică se suprapune aproape perfect. Se poate trage o singură concluzie: înainte de 1896, satul Băbeni avea biserica și cimitirul foarte aproape de râul Someș, iar după acestă dată (aproximativă) a fost construită o nouă biserică și s-a deschis un alt cimitir. Care să fie cauza acestei mutări? Așa cum vom arăta în continuare, cauza a fost construirea căii ferate de-a lungul Văii Someșului.
Kádár József publică la 1900, la Dej, monografia comitatului Szolnok-Doboka (”Szolnok-Dobokavármegye Monographiája”). Cum localitatea Băbeni (Aranymező) era parte a acelui comitat, era firesc să scrie și despre ce s-a întâmplat aici. Trebuie spus că monografia, ca de altfel toate monografiile comitatelor scrise la acea vreme, sunt de fapt o colecție de date referitoare la localitățile comitatului. Chiar și așa, aceste monografii au constituit în anii de după apariția lor principala sursă de informare și documentare pentru cei care au scris monografii ale satelor și comunelor. Revenind la localitatea Băbeni, sunt date toate denumirile pe care localitatea le-a avut de-a lungul vremii: Babafalva (1405), Baba (1424), Aranmezeu (1450), Aran Mezeu (1461), Aranosmezew (1566) Aranymező (1606), Aranymezeő (1609), Aranyos Mező (1650), Aranyomező (1860), Aranymező (1900). Se mai precizează că denumirea dată de români (oláh) era Bábény, Bebeny, Babeni. Denumiri foarte apropiate de cele actuale Băbeni (oficial) sau Bebeni (în dialect local). În monografie se precizează că aici a existat o biserică greco-catolică de lemn, care ulterior a fost abandonată și s-a construit alta de piatră în partea de nord a satului. Noua biserică are hramul Arhanghelului Mihail și a fost construită în anul 1873. Biserica avea două clopote, primul turnat în 1883 de Walser Ferencz din Budapesta, iar al doilea în 1851 de Andráschoffszki János din Cluj. [3]
Kádár József amintește și de evoluția demografică și confesională a localității. Astfel la 1831 era 693 de case cu populație greco-catolică; la 1886 sunt atestate 218 case, 1015 greco-catolici și 45 de evrei; la 1891 avem 4 romano-catolici, 850 greco-catolici, 5 reformați și 53 de evrei, fiind atestate un număr de 912 case [4].

Calea ferată de pe Valea Someșului

Calea ferată Dej-Zalău a fost construită prima dată între anii 1887-1890 de către Austro-Ungaria, Sălajul și întreaga Transilvanie făcând parte din acest imperiu. La 1 octombrie 1890 are loc prima cursă între Dej și Zalău, pe traseul de 98,829 km aflându-se 11 gări: Câțcău, Gîlgău, Glod, Rus, Ileanda, Răstoci, Letca, Băbeni, Surduc, Jibou și Mirșid. [5] Ideea de a construi o cale ferată care să lege Ungaria de Transilvania și de Regatul României este însă mult mai veche. Pe la 1840 apare ideea de a construi calea ferată pe Valea Someșului, Széchenyi István (1791-1860) desemna Valea Someșului ca ”cea mai corespunzătoare și mai avantajoasă cale care leagă Ardealul de Ungaria”. [6]. La data de 13 iulie 1869 deputatul român Sigismund Papp reia în parlamentul de la Budapesta ideea construirii căii ferate [7], iar pe la 1880 se constituie Consorțiul Căilor ferate ”Valea Someșului” Dej, societate pe acțiuni [8]. Un alt sălăjean, Gheorghe Pop de Băsești (1835-1919), deputat în Parlamentul de la Budapesta între anii 1872-1881 din partea cercului electoral Cehu Silvaniei, va participa la dezbaterea proiectului prezentat de ministrul comunicațiilor și pe 7 februarie 1873 susține ideea construirii căii ferate de pe Valea Someșului. Szikszai Lajos (1825-1897) deputat al circumscripției Zalău și al comitatului Sălaj între 1875-1881 și vice-comite al Sălajului între 1883-1897, îi scria deputatului Gheorghe Pop de Băsești: ”legătura cu Dejul este vitală fiindcă de secole se transportă sarea și lemnul” [9].

Conflict între parohia greco-catolică Băbeni și conducerea M.Á.V

Faptul că pentru realizarea căii ferate a fost necesar să se sape terasamentul care trecea prin cimitirul vechi al satului Băbeni, reiese din documentele păstrate la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sălaj, în fondul Protopopiatului Ileanda – referitoare la conflictul dintre parohiile greco-catolice din Băbeni și Răstoci și conducerea M.Á.V. – căile ferate maghiare. În adresa nr.423 din 15 septembrie 1942 pe care protopopul Ștefan Botha din Lemniu o trimite Prea Venaratului Ordinariat Episcopesc Cluj-Gherla (asupra căreia o să revenim), se arată că ”grădina din chestiune este chiar curtea bisericii celei vechi, cu cimitirul vechiu intern și se păstrează încă movila și piciorul de piatră al vechiului altar. Biserica veche a fost dărâmată verosimil în anul 1873, când s-a zidit în Băbeni noul lăcaș dumnezeiesc și probabil tot atunci s-a închis și cimitirul din acea grădină.” Este o primă informație referitoare la existența unei biserici vechi dărâmate la 1873 (dată aproximativă) și la existența unui cimitir vechi în ”coasta ștrecului” [10]. Tot în această adresă a protopopului Botha se menționează: ”în fața mea s-a prezentat un bătrân care mi-a spus că prin anii 1893-1895, când s-a construit prima dată linia ferată pe acolo, de asemenea au fost luată o mică parte din grădina bisericii, însă oasele morților au fost săpate cu grijă și așezate într-un coșciug comun, fiind pe urmă din nou înhumate.” [11]
Sunt deja informaţii clare referitoare la faptul că odată cu construirea primei linii, cea din 1887-1890, aceasta trecea prin grădina bisericii și implicit prin cimitirul vechi al satului. Chiar dacă nu sunt date exacte referitoare la motivul dărâmării bisericii, e plauzibil să credem că aceasta a fost de lemn, așa cum erau majoritatea bisericilor românești. Un motiv pentru care sătenii au abandonat acel loc și au construit o biserică nouă, de zid, a fost poate legat de revărsările Someșului. Odată cu mutarea bisericii, cimitirul vechi a fost închis, altul fiind deschis unde acum este șoseaua care duce spre Cuciulat. În partea stangă a șoselei, pe sensul spre Cuciulat, chiar în curbă, într-un teren delimitat de un rând de pruni, este cimitirul ”cel bătrân”, numit așa pentru a-l deosebi de cimitirul mare, ”cel tânăr” situat de cealaltă parte a șoselei.
Anii au trecut, primul cimitir, cel din ”costa ștrecului” a fost închis, fiind transformat în grădină. Foarte probabil, printre crucile vechi de lemn, care și ele au pierit cu timpul, iarba era cosită, locul devenind în timp o grădină. Apoi terenul a fost arat. Iată însă că odată cu izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial și cu cedarea nordului Transilvaniei Ungariei hortyste în urma Dictatului de la Viena, administrația maghiară a decis construirea liniei a II-a pe același traseu, pe Valea Someșului. Așa se face că în 1942, în timp ce săpau terasamentul, muncitorii ”kubikos” (lopătari, care muncesc la lopată) au dat din nou de morminte.
Trebuie spus că în acea zonă, configurația terenului este de așa natură încât, între platoul pe care se află casele și grădinile satului și terasamentul actual al căii ferate este o diferență mare de nivel, de 5-6 metri. Probabil panta coastei se pierdea înspre albia Someșului, însă în urma lucrăriilor de terasament, s-a săpat și din terenul care odinioară era cimitirul vechi. Practic, curba mare pe care o face calea ferată de la balastiera din Cuciulat până în zona cimitirului de care vorbim, a fost săpată în hotarul satului. De aici termenul folosit și în prezent, de ”coasta ștrecului”.
Problema este că muncitorii care lucrau la calea ferată, acei ”kubikos” erau militari unguri, iar contextul în care armata maghiară a ocupat Transilvania de Nord în perioada 1940-1944 a făcut ca ei să nu se mai comporte civilizat cu osemintele găsite, așa cum se pare că au făcut predecesorii lor din vremea Austro-Ungariei. Așa se explică acel document, pe care l-a întocmit protopopul Ștefan Botha în urma vizitei pe teren din data de 20 septembrie 1942. Existau informații referitoare la profanarea mormintelor găsite de către ”kubikos”. Protopopul Ștefan Botha nu l-a găsit în parohie pe preotul paroh Ioan Oltean (instalat la 9 iulie 1933 în locul preotului Ioan Rîză), acesta fiind internat la sanatoriul Lengyel din Cluj pentru a-și trata boala la stomac. În schimb, a mers pe teren împreună cu primul curator Ioan Rize [12].
În raportul trimis episcopiei de Cluj-Gherla, protopopul Botha arăta că ”fiind grădina bisericii mult mai ridicată decât nivelul liniei proiectate, tot pământul se sapă la adâncime de circa 3 metri și se transportă cu vagonetele și vagoanele pentru umplutură. Prin acestă lucrare de desfundare toate mormintele vechi, ce drept vorbind nu se mai cunoșteau la suprafață, fiind terenul arat de mult timp, iară oasele creștinilor morți cu 80-100 de ani în urmă se zdrobesc și risipesc în toate părțile.” [13] Protopopul îl îndeamnă pe prim curator să vorbească cu muncitorii, însă acesta nu are curajul a se înfățișa în fațalor ”întrucât executorii lucrării sunt militari și toți au o anumită oroare de a se prezenta în fața lor.” [14] Tot odată protopopul Botha crede că având în vedere importanța militară a lucrărilor, biserica nu se va putea opune cu succes și recomandă episcopiei să fie semnat contractul ”întrucât suma oferită este destul de corespunzătoare” [15]. Pe de altă parte, protopopul solicită intervenția telefonică a episcopului către forurile competente ”ca să înceteze profanarea rămășițelor creștinilor înhumați acolo. Oasele să fie săpate întregi, nu rupte cu târnacoapele, adunate într-un coșciug, puse la dispoziția curatorului pentru noua înhumare cu cinste.” [16]
Prețul oferit de autorități, bisericii greco-catolice din Băbeni a fost de 1035,80 penghei. Așa rezultă dintr-un document aflat la S.J.A.N. Sălaj în fondul Protopopiatului Greco-Catolic Ileanda. Adresa nr. 2833 dată la Cluj în data de 20 mai 1944, și adresată Mult Onoratului Ștefan Botha protopop tractual Lemniu, se rată că ”referindu-se la raportul nom266/1943, împărtășim, că Direcțiunea Mav a achitat pentru biserica din Băbeni suma de 1035,80 penghei, care este depozitată la Administrația Capitulară.” [17]
Se pare că acțiunea fermă a protopopului Ștefan Botha de a semnala episcopiei cele întâmplate și reacția acesteia față de M.Á.V – căile ferate maghiare, au dat roade. Nu așa s-a întîmplat din păcate în anul următor 1943 cu cimitirul vechi din Răstoci. Aici s-a iscat un întreg scandal, au fost făcute demersurile înclusiv la Budapesta de unde a venit o comisie de anchetă. În toate documentele respective, ce se găsesc de asemenea în Fondul Protopopiatului Greco-Catolic Ileanda – care vor face obiectul unui alt material – se amintește de evenimentul similar de la Băbeni.

Coasta Ștrecului astăzi

Acestea sunt faptele istorice legate de cimitirul vechi din ”coasta ștrecului”. Am vrut să revăd acele locuri. Spun să le revăd pentru că în copilărie, de multe ori ieșeam pe ulicioara ce duce de ”pe Baltă” spre ”ștrec” să văd trenurile sau să contemplu Stanii Clițului. N-am știut că acolo a fost vechiul cimitir al satului. Nimic nu mai amintește de acele vremuri, nu există nici măcar o răstignire ca să nu mai spun de un mic monument. Am revăzut așadar acele locuri acum, însoțit de domnul Nelu Gavra – Ionul lui Toderic cum i se mai spune în sat. Își amintește că bunicul său, Grigorea Gavra – Grigorea lui Toderic (frate cu tatăl bunicului meu, Vlad Gheorghea – Gheorghea lui Cherecheș) a fost despăgubit în acele vremuri pentru prunii pe care-i avea în terenul ce trecea dincolo de calea ferată. Își mai amintește că bătrânul nu se putea împăca cu ideea că peste terenul lui trece calea ferată. Erau momente când lua toporul și dădea – evident fără folos – în linia de fier.
Am mers pe ulicioară și din coastă am văzut locul în care era albia râului Someș cu zeci de ani în urmă. Apoi, mi-a arătat grădina din stânga ulicioarei care se termină în gospodăria lui Iovu. Acum e o simplă grădină, terenul este arat și cultivat. Un nuc bătrân, poate să fi fost martor acum 75 de ani la cele întîmplate. În rest, uitarea s-a așternut peste tot. Poate, doar cei mai bătrâni își mai aduc aminte de cele întâmplate.

Note bibliografice:
[1] wikipedia.org/wiki/ Ridcarea_topografică_iosefină
[2] mapire.eu/en/map/firstsurvey
[3] Kádár Józef – Szolnok-Dobokavármegye Monographiája, Dej, 1900, pag.45
[4] Idem pg.47-48;
[5] Emil Lazăr – 100 de ani de transport feroviar pe Valea Someșului, Acta Musei Porolissensis, 1991, vol. XIV-XV, pg.323-338
[6] Idem;
[7] Idem;
[8] Idem;
[9] Idem;
[10] S.J.A.N.SJ, Fondul Protopopiatului greco-catolic Ileanda, dosar referitor la conflictul parohiilor Băbeni și Răstoci cu M.A.V., filele 1-2;
[11] Idem;
[12] Idem;
[13] Idem;
[14] Idem;
[15] Idem;
[16] Idem;
[17] S.J.A.N.SJ, Fondul Protopopiatului greco-catolic Ileanda, dosar referitor la conflictul parohiilor Băbeni și Răstoci cu M.A.V., fila 18;

(Material publicat pe http://mirel-matyas.blogspot.ro)