Revoluţia, prin ochii unui soldat (3)

Ziua de 21 Decembrie a fost una dintre cele mai grele. Veştile curgeau, multe dintre ele, fireşte, neadevărate. Pentru noi, militarii în termen aflaţi la datorie, lipsiţi aproape total de orice contact cu vreo sursă de informaţii din mass-media ori cu civilii, situaţia era una greu de suportat. Nu ştiam ce se întâmplă acasă, fiecare aveam părinţi, fraţi, prieteni, aveam colegi aflaţi în alte unităţi militare din ţară despre care nu ştiam absolut nimic. Am ajuns înapoi la unitate după şase zile de trăit, vegheat, dormit sub cerul liber. Avem o jumătate de oră la dispoziţie să mă spăl, să telefonez acasă şi să fac rost de nişte suplimente de mâncare. Am alergat către centrala telefonică şi am reuşit să vorbesc cu mama câteva minute.

Ai mei, pe atunci în Bucureşti, erau şi ei într-o situaţie destul de grea. Prin filtrul clipelor şi stresului prin care eu treceam la unitate, departe de casă, orice veste care nu era chiar îngrijorătoare, mi se părea o dramă. Tata nu venise de o săptămână acasă. Ca militar activ, era şi el blocat alături de colegii lui în dispozitivul din Capitală. După ce i-am înştiinţat pe ai mei că sunt bine, am fugit la bucătărie, acolo unde un om care m-a ajutat pe tot parcursul şederii mele în unitate, şi-a riscat postul dar şi libertatea şi mi-a îndesat în raniţă conserve, borcane cu gem, mere, biscuiţi, o cutie de pantofi plină cu jumări şi câteva cutii cu rahat, un supliment care nouă ne plăcea foarte mult, mai ales în combinaţie cu biscuiţii.

Am vrut să-i dau bani, însă nu a acceptat, nici ţigări nu a vrut să primească, deşi ţigările însemnau în acea perioadă, mai ales cele din import, aur curat. Am ajuns înapoi la pistă, nu se mai trăgea acolo, în depărtarea care, mai ales noaptea, băgase groaza în noi. Nici gerul nu mai era atât de aspru sau poate că nu-l mai simţeam eu. I-am strâns pe cei din escadrila mea şi am împărţit frăţeşte toate bunătăţile. Mă uitam la olteanul nostru înfometat. Avea nişte mănuşi fără degete, peste care îşi trăgea o altă pereche de mănuşi, avea degetele roşii şi unghiile vinete de frig. Înfuleca şi înghiţea nemestecat, se mai uita în jur rugându-se probabil la toţi sfinţii să nu cumva să i se ceară ceva din puţinele provizii pe care şi le făcuse.

Din păcate, mâncarea, mai ales în acele zile, reprezenta o mare problemă. Mulţi aveau probleme cu stomacul, varza şi soia fiartă fiind, la un moment dat, de nesuportat. Fiecare se plângea la colegul de groapă, ori la ceilalţi, de câte o problemă. Eu mă înţepasem într-o baionetă și oricât am încercat să-mi curăţ rana, zilnic, aceasta s-a infectat, fapt pentru care, în ziua de Crăciun eram la infirmeria unităţii cu un găuroi în picior încât aveam senzaţia că se va transforma în „tunel”. Semnul chiuretei (şi al copcilor) îl mai port şi astăzi. Alţii tuşeau, mulţi au făcut pneumonie, infecţii de tot felul, boli de piele, în acele zile, însă cu toţii eram… vii, atunci când ne-am reîntors în unitate. Au fost şi întâmplări mai grave, care ne-au marcat profund, având în vedere că aveam, cu toţii, între 18 şi 19 ani, întâmplări care, din raţiuni care ţin de anumite rigori militare, nu le pot descrie.

Ceea ce cred însă că este cel mai important, dincolo de tot ce s-a întâmplat acolo, în micul nostru dispozitiv de luptă, este faptul că am reuşit să valorizăm, de la primul şi până la ultimul soldat, cel mai mărunt lucru sau sentiment din câte există. Am reuşit să înţelegem că nimic nu e prea greu atunci când ai încredere în ceea ce ai învăţat, că nimic nu poate să te facă să renunţi atunci când eşti însufleţit de gândul că acasă te aşteaptă cei dragi, sau, aşa cum credeam atunci, că luptăm pentru ca atât noi cât şi cei de acasă, să avem o viaţă mai bună. Nu ştiu câte s-au întâmplat din tot ce am visat sau sperat în acele nopţi cu adevărat polare, atunci când priveam cerul brăzdat de trasoare. Însă nu voi putea niciodată să spun că cei care au murit, militari, civili, tineri nevinovaţi, şi-au pierdut viaţa degeaba.

Aşa cum aud astăzi, din păcate, mai ales din partea celor foarte tineri. NU, nicio viaţă nu s-a pierdut atunci, în acele zile sângeroase, degeaba. Tot ce avem astăzi, atât cât avem bun între atâtea rele şi fărădelegi aduse de alţii, în 27 de ani, le datorăm lor, celor care acum se odihnesc într-un loc care arată ca un câmp cu îngeri. Cimitirul Eroilor Revoluţiei, un loc în care toate crucile sunt la fel, toate destinele au sfârşit la fel, toate strigătele de libertate s-au oprit la fel. Acolo sunt şi câţiva dintre prietenii mei, care au sfârşit la Intercontinental, Televiziune ori în “Autobuzul morţii”, în care militarii de la Câmpina au fost literalmente executaţi, „din greșeală”, cu mitraliera în timpul misiunii de pe aeroportul Otopeni.

Fireşte, niciunul dintre militarii în termen care am servit patria între anii 1989 -1990 nu primim vreo indemnizaţie de revoluţionar, nici nu ar fi legitim şi firesc, deşi mulţi s-au întrebat, de vreme ce au fost atunci sub arme, de ce nu primesc măcar un certificat de revoluţionar. Ceea ce mie mi se pare nefiresc, ca să nu spun ruşinos, este faptul că sunt mii de cetăţeni care nu au avut nici cea mai mică legătură cu Revoluţia din Decembrie 1989, oameni pentru care „luptele” s-au dat prin birturi, pe sub mesele instituţiilor, ori sub plapuma de acasă, şi care astăzi, iau, de mai bine de 25 de ani, bani şi decoraţii din partea Statului Român pentru că nu au făcut nimic. Acest gest nu este doar unul prin care furi statul, îi furi pe cetăţeni şi îi batjocoreşti pe cei care, deşi au luptat cu arma în mână, nu cer absolut nimic pentru asta. Ci întinezi şi batjocoreşti memoria copiilor, a tinerilor care au căzut la Bucureşti, Timişoara, Sibiu ori Cluj, răpuşi de gloanţele care nici acum după 27 de ani, nu au încă o “poveste” credibilă şi o pedeapsă pe măsură, din partea autorităţilor.

Când mă gândesc că astăzi, un adevăr istoric este încă ţinut sub cheie, iar cei responsabili pentru miile de vieţi pierdute rânjesc, sănătoşi, liberi şi fericiţi, pe la parade, mă cuprinde o tristeţe uriaşă şi un sentiment că, indiferent cât ai lupta, sub ce formă, în ce context, trăim încă într-o ţară în care răul, minciuna, hoţia şi goana după profit nemeritat, reprezintă calităţile necesare pentru a ajunge într-un loc, ori poziţie pentru care în mod normal ar trebui să te sacrifici, să înveţi, să lupţi şi să dovedeşti în final că meriţi. Revoluţia din 1989 nu a fost “degeaba”.

Nu poţi, indiferent cât de dezamăgitor şi negru arată realitatea noastră de astăzi, să spui că mii de tineri – civili, militari, gradaţi, soldaţi – copiii, nepoţii, fraţii şi soţii celor care astăzi îi plâng zi şi noapte, au pierit degeaba. Nu avem voie să gândim asta, aşa cum nu avem voie să renunţăm, atât cât mai putem, la lupta pentru adevăr şi pentru dreptate, într-o ţară pe care atunci, la sfârşitul anului 1989, “copilul” din fiecare dintre noi o credea salvată şi liberă să devină ceea ce a fost cândva, şi mai mult decât atât.