Alex, exemplul unei generaţii

Sportul din România devine tot mai sărac de la un an la altul, iar factorii de decizie ai fenomenului privesc cu indiferenţă la ceea ce se întâmplă, chiar dacă, de cele mai multe ori, lasă impresia că sunt interesaţi de viitorul acestui domeniu. Vorbim doar despre sport, cu toate că, ne ducem în jos cu totul, ca naţiune.
Cândva, ne bucuram dacă primeam din partea Moşului o minge de 35, un pachet de biscuiţi şi alte câteva dulciuri, iar dacă se mai strecura prin pachet şi câte o banană coaptă între hainele din dulap (pentru că aşa erau vremurile…), ne bucuram de minune. Ştiam să ne bucurăm de orice atenţie şi, în acelaşi timp, preţuiam ceea ce aveam. Nu ştiam de cluburi sau de discoteci decât la vârste mult mai înaintate decât a tinerilor de azi; nu ştiam de laptop, de talbete ori de telefoane mobile. Noi nu făceam întreceri între iPhone-uri, ci ne bucuram dacă aveam posibilitatea să colecţionăm mai multe timbre sau abţibilduri decât prietenii de pe stradă sau din faţa blocului.
Sălăjeanul Alexandru Bologa, rămas complet nevăzător la vârsta de 7 ani, nu a cunoscut acele vremuri. S-a născut abia după şase ani de la Revoluţia din ’89, când realităţile din generaţiile noastre începeau să devină tot mai mult simple amintiri.
Acest tânăr, Alex, provine dintr-o familie simplă şi dintr-o localitate fără perspective prea măreţe; un copil a cărui ambiţie nu poate fi comparată cu a multor tineri care nu se confruntă cu dizabilităţi. Alex şi-a dorit foarte mult să facă sport şi a început să practice judo înainte să contacteze acel virus care i-a schimbat complet viaţa. A depăşit o barieră pe care alţii nu ar fi trecut-o poate niciodată, iar ambiţia lui a fost şi mai mare, tocmai pentru că voia să demonstre că şi un copil altfel decât ceilalţi poate să obţină ceea ce-şi doreşte de la viaţă. Nu a visat la tablete, nici la laptopuri şi nici nu şi-a putut şantaja părinţii să-i cumpere un iPhone. Şi asta, pentru că lumea lui e altfel. E o lume pe care mulţi dintre copiii noştri nu o înţeleg, dar nici nu conştientizează că viaţa nu înseamnă doar mediul digital. Pentru el, viaţa înseamnă cele două facultăţi la care este student şi sportul pe care-l practică şi care, în luna septembrie, i-a adus, poate cea mai mare bucurie de până acum. Bronzul obţinut de Alex Bologa la Jocurile Paralimpice de la Rio de Janeiro înseamnă mult mai mult decât orice smartphone sau tabletă din lume.
Se încheie un an olimpic, un an în care România nu se poate mândri cu ce a obţinut la Jocurile Olimpice, tocmai de aceea, rezultatul lui Alex ar trebui să ne dea de gândit multora dintre noi, începând de la cei care conduc sportul românesc până la părinţi şi copii. Ar trebui să conştientizăm cu toţii că în sportul românesc există multe valori, dar se pierd pentru că nu suntem în stare să le oferim condiţiile minimale în drumul spre performanţă; pentru că în sportul românesc primează interesul material, dar mai ales cel politic.