Marius Morar
Au apus, de foarte mulţi ani, vremurile când echipa naţională de volei a României, indiferent că e vorba de cea feminină sau masculină, a obţinut rezultate notabile la un turneu final de Camionat European, Mondial sau chiar la o ediţie a Jocurilor Olimpice. Naţionala masculină are trei prezenţe la Jocurile Olimpice, ultima în 1980, la Moscova, de unde, „tricolorii” s-au întors cu medaliile de bronz. Cea mai bună performanţă la masculin s-a realizat în ’63, în cadrul Campionatului European desfăşurat la Bucureşti, România devenind atunci campioană europeană. În 1956, s-a obţinut argintul mondial la Paris, iar doi ani mai târziu, argintul european la Praga.
România a devenit şi la feminin vicecampioană mondială, în 1956, iar şapte ani mai târziu a obţinut bronzul european.
Rezultatele de exepţie nu au întârziat să apară nici la nivel de cluburi, în 1966 şi 1967, finala Cupei Campionilor Europeni la masculin desfăşurându-se între două echipe româneşti: Dinamo şi Rapid.
După 1980, voleiul românesc a intrat într-un con de umbră, rezultatele obţinute la nivel internaţional fiind departe de cele înregistrate în deceniile anterioare. Ne este dor să vedem o Românie care obţine măcar o calificare la un turneu final de Campionat European sau Mondial. Sperăm să vedem, din nou, o echipă românească de club cu performanţe la nivel internaţional, dar nimeni nu face nimic pentru a redresa corabia voleiului românesc.
Ne luptăm pe plan naţional pentru un titlu şi o cupă, iar când ajungem în lumea voleiului european ne prăbuşim după două, cel mult trei meciuri jucate. Toţi sunt conştienţi că lucrurile nu merg bine, începând de la preşedintele Federaţiei Române de Volei, Gheorghe Vişan, dar, cu toate acestea, nimeni nu ia măsuri radicale pentru a spăla această imagine cenuşie care s-a aşternut peste voleiul românesc.
Vişan se află la al patrulea mandat, pe care l-a obţinut în această vară, dar voleiul românesc arată la fel de rău ca şi în momentul în care a preluat fotoliul de preşedinte.
În loc să punem bazele unor centre de copii şi juniori în cât mai multe zone ale ţării, să investim şi să le dăm cât mai multă încredere jucătorilor autohtoni, mai marii voleiului românesc au luat o hotărâre cât se poate de hilară: s-a dat „liber” la jucătorii străini. O decizie care dezavantajează clar voleibaliştii autohtoni şi, totodată, voleiul din România. Încercăm să ridicăm nivelul campionatului intern printr-o modalitate care, din start este necâştigătoare pentru voleiul românesc. Este clar că Federaţiei îi convine de minune această „mişcare”, fiindcă suprataxează orice transfer. De câştigat vor avea, însă, numai cluburile cu bugete consistente, care, de altfel, se şi bat la titlul naţional. Vom continua să plătim cu mii de euro străini cărora le pasă de voleiul românesc doar până în momentul în care îşi termină contractele cu cluburile la care evoluează. Şi, în tot acest timp, românii noştri se văd nevoiţi să-şi privească de pe margine colegii veniţi din alte ţări.
Rezultatul acestei modificări se poate observa cel mai bine la nivel de echipe naţionale. La masculin, am învins Macedonia în primul turneu de calificare la Euro 2017, dar am pierdut surprinzător în faţa Estoniei şi suntem tot mai aproape de o nouă ratare a unui turneu final de Campionat European.
Suntem pe un ruşinos loc 71 în clasamentul mondial, după echipe precum Honduras, Rwanda, Botswana, Seychelles, Haiti sau Surinam, dar continuăm să plătim „mercenari”. Ne preocupă mai mult suspendarea sau amendarea jucătorilor care, din diverse motive, nu pot participa la acţiunile echipei naţionale, în loc să conştientizăm că voleiul, la fel ca alte sporturi de echipă din România, este aproape de colaps.
