Şcoala – între şefia politică şi buda din curte

Câţi dintre noi, cei mari astăzi, s-au gândit măcar o dată că, atunci când vom fi „mari”, lucrurile vor fi mai sărace, mai urâte şi mai greşite prin şcoli, faţă de cele pe care noi le credeam amărâte şi anevoioase atunci când eram de-o şchioapă? Foarte puţini dintre noi, sau niciunul. Iată că lucrurile, după debutul anului şcolar 2016-2017, stau la fel de confortabil şi sigur aşa cum stă un preşcolar pe o scândură putredă, într-o budă din fundul curţii. Curte de şcoală, nu altă curte, acolo unde nu există nici măcar hârtie igienică, că de apă şi săpun nici nu are sens să pomenim.

Unităţile de învăţământ cu grup sanitar în curte, în care a face pipi este o aventură şi un act de curaj pentru orice copil, sălile de clasă sărăcăcioase, apa la sticlă, lipsuri aproape oriunde şi multe altele, sunt realităţi pe care le întâlnim în multe din instituţiile de învăţământ din judeţ. Săli de clasă cu pereţii scorojiţi, şcoli fără apă curentă, cu mobilier de pe vremea străbunicii. Şcoli care nu au nici măcar un gard, de teren de sport cât de cât pus la punct. Licee, inclusiv în Zalău, în care sala de sport arată jalnic, clase cu bănci jupuite, neîntreţinute, pe care elevii au găsit manuale soioase şi rupte, de acum 20 de ani. Unităţi de învăţământ fără autorizaţie sanitară (evident, în cazul celor care nu au apă curentă este ilar să vorbim de chestiuni „sanitare”), elevi care nu ştiu cum să facă să mai aducă nişte bani de acasă fără să îşi umple părinţii de nervi sau semne de întrebare. Şcoala a ajuns să se situeze printre cei mai mari cerşetori ai societăţii.

Deşi nu cere pe faţă, ci subtil, şcoala solicită orice, de la săpun, hârtie igienică, până la orice alt obiect care are legătură cu orice, nu doar cu procesul de învăţământ. Până şi uşa termopan de la intrarea în clasă se face din banii părinţilor, sau din sponsorizări. Că doar tu, părinte, nu ai nicio şansă să eviţi aceste cheltuieli uriaşe, în cele mai multe cazuri. Că tu, părinte, nu eşti mai prost şi nici într-atât de sărac încât să îţi laşi copilul să suspine, uitându-se cu coada ochiului la colegul care îşi etalează pe bancă cărţi noi, caiete cu coperţi impecabile, penare mai pline decât cornul abundenţei. Ce facem însă, dragă şcoală, dragă doamnă şi domnule director, domnule consilier local, stimaţi inspectori, cu săracii Sălajului. Că-s mulţi, şi la fel de mulţi şi săraci le sunt şi copiii.

Ce facem cu oamenii care abia au bani să îşi cumpere o pâine şi un kilogram de cartofi dinc are să facă o ciorbă şi un felul doi, pentru o familie întreagă, cu banii pe o lună. Ce facem cu mămicile care trag, cu lacrimi în ochi, de pantalonaşi şi pulovăraşe, pentru a mai fi bune încă un an, copiilor lor? Ce facem cu taţii plecaţi să se cocoşeze de muncă pentru bunăstarea altora şi care întreabă prin mesaje cum merge şcoala, cum sunt notele, dacă e cald în clase, dacă pruncii sunt veseli şi sănătoşi, cum a început, cum ajung banii şi dacă este de mâncare în frigider? Învăţământul gratuit a ajuns o sintagmă comică în condiţiile în care, la începutul anului de învăţământ, şcoala le lipşte elevilor pe frunte o listă mai lungă decât ei, listă pe care părinţii trebuie să o ducă la buna împlinire. Pentru că, ştiţi, şcoala nu are bani, învăţământul românesc nu are bani, inspectoratul nu are bani şi oricum nu are timp, pentru că e ocupat cu alte lucruri mai serioase şi mai grele.

Cum ar fi numirile politice, întâmplate de când lumea şi pământul, în funcţiile de conducere în şcoli şi licee. De ca şi când n-ar fi suficiente toate aceste neajunsuri – cum le numesc cei din ministerul de resort (eu le-aş numi nenorociri), iată că alegem în fruntea şcolilor pe criterii care nu au nicio legătură cu competenţa, cu pregătirea, cu valoarea. Când eşti mai neînstărit, ai nevoie măcar de minte şi de o oarecare pricepere astfel încât, cum‚ zicem noi, “să faci din rahat, bici”. La noi, noroiul politic a ajuns, din păcate, până la picioarele elevilor, care se întreabă de ce şcoala arată la fel, de ce pereţii sunt tot murdari, de ce trebuie să meargă la toaletă, la minus 15 grade, până în fundul curţii.

Ortava politicului a demonstrat tot ceea ce se putea demonstra în consiliile locale ori judeţene, în relaţiile dintre aceste două instituţii şi mai ales în relaţiile dintre ele şi cetăţeni. Zeci de ani, până acum, aşa s-a procedat: eşti membru de partid iar partidul e la putere? Fuga pe fotoliu! Nu contează că eşti bătut în cap, că nu meriţi, nu contează că alţi zece sunt mai capabili, mai buni şi mai pregătiţi decât eşti tu. Partidul te-a făcut, partidul te susţine! Şi, da, tot el te omoară, pentru că atunci când nu va mai avea nevoie de tine, te va arunca peste gard, ca pe o ceapă degerată! Se pare însă că din acest an, apar primele schimbări, iar vechile obiceiuri bolnave ale Inspectoratelor Şcolare sunt, în sfârşit, lecuite.

Acestea sunt silite să scoată la concurs posturile de directori. Iar dacă vreun elev mai măricel, ori vreun părinte, se va întreba vreodată de ce şcoala şi învăţământul românesc, implicit cel sălăjean, arată aşa cum arată şi oferă ceea ce oferă astăzi, unul dintre marile răspunsuri se găseşte în hârtiile cu numiri ce poartă semnăturile mai marilor de la inspectorate. Care au decis  după bunul plac şi propriile criterii guvernate exclusiv de interesul de partid, cine merită şi cine nu să fie în fruntea unei instituţii de învăţământ. Şcoală, liceu sau grădiniţă care are, după cum spuneam, buda în curte, apă la opt metri sub pământ, tavane bătrâne şi măcinate, şi o profesoară de geografie îmbrâncită în faţa catedrei pe post de educatoare.

Dacă acolo, sus, nu avem nicio şansă să mişcăm lucrurile într-o direcţie mai bună şi mai umană, poate că la nivel de consiliu local, de primării, de judeţ, putem să rezolvăm inclusiv exerciţiul bugetar pentru anul următor, mai bine şi mai corect. Prin bani mai mulţi alocaţi şcolilor, copiilor, viitorului lor. Prin grijă mai mare pentru elev şi ceva mai mică pentru stomacul ghiftuit al adultului din scaunul decizional. Prin dorinţa de fi mai umani şi mai realişti, mai conştienţi că viitorul nu poate arăta promiţător privit printre scândurile de la wc-ul din curtea şcolii,ori citit de pe manuale rupte şi vechi, hrănit de pe o zi pe alta, cârpit şi peticit, aşa cum am făcut de 25 de ani.