Ce ne uneşte şi ce ne desparte

Ana Berar

Pentru prima dată după mulţi ani, a trecut ultimul weekend din iulie fără Zilele Zalăului. “Zile” care, în acest în acest an, s-au amânat cu o lună şi se vor muta în parcarea din spatele Primăriei. Spre marea bucurie a celor ce locuiesc în centru, Zilele Zalăului şi-au mutat locul de desfăşurare. Decizie care în mod sigur a întristat pe mulţi-mulţi alţii, pentru că amploarea tărăboiului va fi mult mai mică.
Pe spaţiul nou alocat nu vor mai încăpea decât o parte dintre comercianţi, tarabe, terase. Nu îmi amintesc anul primei sărbători a Zalăului, dar se întâmpla pe vremea în care primar era Petru Durcău şi s-au numit “Zilele Cetăţii”. Nu îmi amintesc nici cât au durat, nici amploarea evenimentului de atunci. Dar ştiu că la primele ediţii ieşeam pe stradă, ne plimbam şi întâlneam amici sau vecini de odinioară, cunoştinţe pe care nu le văzusem de multă vreme. Zălăuani. Era sărbătoarea noastră. Apoi totul a crescut în amploare, în gălăgie, în ţigănie. Când străzile s-au umplut de lume venită care de pe unde. Şi comercianţi, şi muşterii. Au venit anii în care ne intrebam “unde plecăm de Zilele Zalăului?”. Asta şi cu “ghinionul” celui care, locuind în centru, nu mai are linişte, acces cu maşina către casă şi inspiră la greu fum de mici.
O mică pată de culoare au fost începuturile de la „Zilele Romane”, când părea că sărbătoarea asta a recăpătat o identitate. Dar apoi, din nou, totul s-a amestecat, romanii au defilat printre tarabele cu marfă chinezească, iar toboganele pneumatice au invadat bulevardul.
Sărbătoarea aceasta cred că ar fi trebuit să ne creeze un sentiment de apartenenţă la oraşul în care vieţuim şi care, cu bune şi rele, este vatra în care ne trăim viaţa. Este oraşul pe care mulţi l-am văzut crescând sub ochii noştri şi de care ne leagă amintirile copilăriei. Ştiu, suntem diferiţi, ne despart multe. Unii locuim în Centru, alţii în Dumbrava. Unii la casă, alţii la bloc. Suntem mai săraci sau mai înstăriţi. Lucrăm în privat sau la stat. Sunt o mulţime de lucruri care ne despart. Dar mă întreb, şi vă întreb, mai este ceva care să ne şi unească?
În vremurile în care apa curentă era o raritate, ne unea arteziana din Centru, loc bun de socializare, pretext pentru adolescenţi de a pleca de-acasă, că doar “s-a terminat apa”. Eram “faimoşi” pentru ceva, “voi, ăia nespălaţii”. Nu am luat-o niciodată la modul serios, era un haz de necaz, dar, vrând-nevrând, ne crea o identitate. Asta pe lângă pălinca de Zalău, cu care deschideai în Bucureşti toate uşile.
Acum, o defecţiune care ne lasă două ore fără apă ne aduce în pragul unui atac de panică. Lumea s-a schimbat, pretenţiile s-au schimbat. Noi nu mai suntem aceeaşi. În fiecare scară de bloc există cel puţin o familie a cărei membri sunt plecaţi la lucru în lumea largă. Nu mai ştim cine ne sunt vecini, în cel mai bun caz îi salutăm politicos, dar nu ne interesează cine sunt, deşi împărţim acelaşi spaţiu cu ei şi ne leagă lucruri pe care nu le putem desface. Cine a avut orice fel de ţeavă spartă în apartament ştie despre ce vorbesc. Şi atunci, dacă nu putem relaţiona cu cei de alături, cum am mai putea visa la un ceva care să nască o comuniune între zălăuani?
Am văzut în urmă cu câteva zile un interviu cu un cosmonaut sovietic care trăise câteva luni în staţia spaţială Mir şi care spunea că, privind planeta din spaţiu, a uitat de oraşul lui, de ţara lui şi a simţit Pamântul ca şi casa lui. Perspectiva schimbă percepţiile. Poate că ar trebui să privim Zalăul de pe Meseş ca să îl simţim casa noastră. Şi poate, la un apus de soare, detaşaţi câteva clipe de toate problemele, vom prinde un dram de drag pentru orăşelul nostru.