Pokemon Go sau cum să adormi brusc atenţia planetei

  „Pokemon” este o prescurtare  a cuvintelor Pocket Monsters, care în traducere înseamnă ”monștri de buzunar”. Pokemon Go este un joc lansat la începutul acestei luni de compania niponă Nintendo, un joc care implică găsirea și prinderea, folosind telefonul mobil, de monstruleţi Pokemon în diferite locuri din viața reală. În piaţă, în faţa blocului, la ştrand, la munte, oriunde. Puţini îşi amintesc însă faptul că monştrii Pokemon au fost “inventaţi” acum mai bine de 15 ani şi erau populari prin desenele animate sau surprizele din pachetele de gumă de mestecat, aşadar, nu sunt o noutate, ci jocul în sine este o invenţie recentă, bine gândită şi cu scopuri mult mai ample decât simpla distracţie a jucătorilor.

Practic, utilizatorii se mută din jocul digital în… stradă, prin intermediul camerei telefonului mobil, în locurile în care aceştia, aflându-se în mod real, pot găsi, face schimb și lupta cu pokemoni. Jocul în sine este gratuit, însă, cum nimic nu este gratis în acest domeniu, pentru ca jucătorul să devină mai “puternic” iar jocul mai sofisticat, evident că trebuie să-ţi cauţi cardul bancar prin buzunare. Lăsând la o parte datele tehnice, mai puţin importante decât fenomenul în sine, acest joc îmi pare (şi nu doar mie), un experiment la scară planetară. Cineva pare că are în mâini o telecomandă uriaşă, sinistră. Pentru cei care au avut curiozitatea să vizioneze filmuleţele în care isteria oamenilor, disperarea cu care aleargă după aceste creaturi ireale, distragerea atenţiei de la cele mai elementare aspecte ale vieţii, cum ar fi mersul pe stradă, condusul, activităţile de la job sau din timpul liber, spectacolul este unul care bagă orice om sănătos la cap în toţi sperieţii.

Hoarde de oameni care îşi abandonează maşinile, copiii, cumpărăturile, casele, se lovesc ca nişte fantome unii de alţii prin parcuri, pieţe, pe la metrouri, prin aeroporturi, oameni care cad în lacuri sau fântâni ori sunt loviţi de maşini, împuşcaţi, pentru că pătrund, fără să-şi dea seama, pe proprietăţile altora, sunt doar câteva din dezastrele imediate pe care acest joc le-a adus, la nici o lună de la lansare. Ai senzaţia că cineva a împrăştiat pe suprafeţe (deja) continentale, un gaz menit să transforme oamenii în nişte “zombie” care umblă buimaci, derutaţi şi total rupţi de realitate, să prindă nişte figurine prin toate locurile posibile. Cât de trist arată toată această goană după ceva ce, de fapt, nu există, nu produce nimic, nu îmbogăţeşte spiritual sau sufleteşte pe nimeni, nu dezvoltă şi nu aduce niciun plus de evoluţie, din contră! Între timp, Pământul se roteşte, viaţa se scurge, iar adevăraţii monştri ne decid soarta, rânjind şi şuşotind pe la puneri la cale, deghizate în întrevederi sau tratative.

Mulţi ar fi tentaţi să spună că cele mai expuse categorii şi cele care cad primele victimă acestui joc de manipulare fără precedent, ar fi copiii şi adolescenţii. Parţial, desigur, este adevărat, un copil este extrem de uşor de momit cu astfel de jocuri iar în momentul în care îi cade în plasă, totul, dar absolut totul, a luat sfârşit: şcoală, citit, atenţie, carte, odihnă, responsabilităţi, iar pericolele de la cele mai mici, până la acela de a-ţi pierde chiar viaţa, au fost deja demonstrate în mii de cazuri. Însă adevăratele victime ale acestui joc sunt cei mari pentru că odată ce atenţia lor a fost furată şi redirecţionată, odată ce energia, capacitatea creativă, abilităţile dar mai ales instinctul de apărare, de a sesiza pericolele de toate felurile au fost amorţite, cei care pun la cale astfel de aşa-zis jocuri, îşi pot vedea liniştiţi de treabă.

Oamenii inteligenţi – cum, fireşte, sunt şi cei din umbra acestui joc- nu repetă niciodată un experiment nereuşit. Iar Pokemon este un „test”  îndelung repetat, la scară mult mai mică şi având alte forme, pentru ca acum să fie lansat în forma aceasta iar rezultatul să fie cel pe care îl vedem cu toţii: iată cum putem teleghida lumea, cum putem anihila orice capacitate de apărare, atenţia, starea de veghe, iată cum putem seda milioane de locuitori ai planetei. Un joc. Oare? Un experiment mai mult decât reuşit al celor care vor să ne arunce într-un somn planetar, pentru ca ceilalţi, mai bogaţi, mai abili şi mult mai isteţi ca noi, să facă Pământul să arate după chipul şi asemănarea lor. Ce mă bucură este faptul că la noi, cel puţin încă… acest joc nu a ajuns să transforme oraşele sau judeţul în adunături de somnambuli care să umble ca drogaţii prin parc sau pe şosele, alergând după nişte desene. Şi bine ar fi ca procentul celor care vor cădea în prăpastia acestui „joc” să fie cât mai puţini.

Nu sunt fatalist şi nu vreau să invoc teorii conspiraţioniste, să critic sau să aberez pe acest subiect însă, în opinia mea, acest joc nu reprezintă exclusiv ideea şi invenţia unor ingineri cu gânduri bune şi nu este nici pe departe ceea ce pare a fi. La mijloc sunt alte interese şi alte capete, care acum împart, după primele trei săptămâni de la lansare, nu mai puţin de şapte miliarde de euro, profit. Cu toate acestea, nu banii reprezintă adevăratul scop al acestui joc, deşi pare greu de crezut. Pentru cei rămaşi în stare de veghe, fuga aceasta de realitate pe care o văd în viaţa altora, prin acest joc, este un spectacol sinistru. Finalitatea acestui aşa zis JOC am detectat-o. Sunt convins că şi voi. Cât despre final… Dumnezeu ştie care va fi. În continuarea vieţii, oamenii mor. De foame, de sete, de ignoranţă, de prostie, de răul făcut de alţii. Explodăm, luăm foc, ne urâm, ne chinuim, şi câte şi mai câte, toate, cu concursul nostru şi sprijinindu-i chiar pe cei de la care toate aceste atrocităţi pornesc.