Oameni de neuitat: Sculptorul Constantin Brâncuşi

Prof. Marin Ştefan

Constantin Brâncuşi – unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, denumit de americani „părintele sculpturii moderne”, este sărbătorit în lumea întreagă, iar ziua sa de naştere este înscrisă în calendarul cultural universal. Potrivit Legii nr 305/2015, ziua de 19 februarie a fost declarată, în mod oficial, sărbătoare naţională, fiind promulgată de Klaus Iohannis – preşedinte al României.
În acest context, cu prilejul celebrării celor 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi am scris aceste rânduri, întărind demersul Parlamentului României şi pe cel al preşedintelui ţării noastre. Împreună cu soţia mea, am vizitat de mai multe ori Ansamblul Sculptural Brâncuşi din municipiul Târgu Jiu, precum şi Casa Muzeu „Constantin Brâncuşi” de la Hobiţa, edificându-ne asupra vieţii şi operei renumitului sculptor român, prin cele văzute: lucrări, documente, scrisori, obiecte artizanale, fotografii etc., cât şi prin discuţiile cu coordonatoarea muzeului. Ne-am consemnat opiniile în „cartea de onoare”… În ceea ce mă priveşte, ca un iubitor de cultură, doresc înţelegerea necesităţii promovării identităţii culturale şi a patrimoniului cultural, a artei române, în general, şi a celei brâncuşiene, în particular. Sunt necesare, cred eu, acţiuni care să conducă spre modelarea unui profil moral şi civic, atât în formarea şi consolidarea unei atitudini de respect faţă de valorile culturale, cât şi de promovare a acestora în rândul tuturor cetăţenilor. Chiar demersuri concrete ale statului român de „revigorare” a şcolilor de arte şi meserii de odinioară, întărind motivaţia tinerilor pentru a urma cursurile acestora. Ceea ce există acum în unele unităţi de învăţământ cu un astfel de profil, nu prea este atractiv pentru elevi …
Constantin Brâncuşi s-a născut în cea de-a 19-a zi a lunii lui Făurar din anul 1876, în pitorescul sat gorjan Hobiţa, comuna Peştişani, fiind al şaselea copil al soţilor Maria şi Radu Nicolae Brâncuşi. A început să înveţe la şcolile din Peştişani şi Brădiceni, dar, în urma rigorilor trăite în prima parte a copilăriei sale, a luat drumul pribegiei, la nouă ani, ajungând să lucreze la: Târgu Jiu (vopsitorie), Slatina (băcănie) şi Craiova (cârciumă). El a fost un autentic autodidact, perfecţionându-şi singur scrisul şi cititul. La Craiova a fost remarcat pentru construirea unei viori, fiind înscris, cu bursă, la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş (1894). Apoi, la Bucureşti, a fost admis la Şcoala de Arte Frumoase absolvită în anul 1903. Acolo, studiind cu pasiune modelajul şi anatomia, chiar din primul an de studenţie (1898) a realizat Bustul lui Aulus Vitellius, cel proclamat împărat roman de legiunile din Germania (aprilie – decembrie 69 d.Hr.). La solicitarea fostului său profesor Dimitrie Gerota, Brâncuşi a făcut, din bronz (în 1903), Bustul lui Carol Davila (general medic, de origine franceză, 1832-1884, cel care a organizat serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice şi, împreună cu medicul Nicolae Kretzulescu, a pus bazele învăţământului medical în România). Întrucât, la recepţia lucrării, membrii comisiei au avut opinii contrarii despre forma acesteia, Brâncuşi s-a supărat dintr-o dată şi a părăsit sala fără a-şi primi onorariul (?!). Atunci s-a hotărât să plece la Paris, pentru a-l cunoaşte pe Auguste Rodin – figură remarcabilă a sculpturii europene din secolul al XIX-lea, întrucât îl preţuia pentru stilul său artistic.
În această conjunctură, pe un itinerar inedit prin: Ungaria, Austria, Germania, Elveţia şi Franţa, ajunge la Paris, mai mult pe jos. În anul 1905 este admis la Şcoala Naţională Superioară de Arte Frumoase, lucrând în atelierul artistului Marius Jean Antonin Mercié – sculptor şi pictor, deopotrivă. Prin verticalitatea şi caracterul cunoscute şi recunoscute, a refuzat să-şi continue lucrul în atelierul faimosului Auguste Rodin, susţinând, sus şi tare, că: „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. Ca atare, şi-a făcut mulţi prieteni şi, în 1907, a închiriat un atelier în strada Montparnasse nr.54, care-i va deveni „casă şi masă”.
De-a lungul timpului, Brâncuşi a avut expoziţii personale şi colective în: Franţa, România, Statele Unite ale Americii, Elveţia, Olanda şi Anglia. În Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris se găsesc multe lucrări de-ale sale, fiind acceptate de statul francez, în urma refuzului guvernului comunist al României de a le primi moştenire, prin testament, după moartea sa (16 martie 1957). Erau catalogate drept … „operă decadentă” (?!). De asemenea, atelierul său a intrat în patrimoniul Franţei.
Constantin Brâncuşi, spun specialiştii, a fost cel mai important sculptor al secolului al XX-lea, un creator artistic genial. A fost un copil îndemânatic, apoi, un om cu spirit luminos, pe cât de dinamic şi de entuziast, pe atât de generos. A fost un ilustru artist, valorificându-şi talentul de necontestat în crearea unor simboluri definitorii pentru cultura şi arta românească. A avut o viziune modernă în opera sa, bazată pe un echilibru între forma şi fondul unor imagini simbolice, cu o bună împletire a simplităţii cu rafinamentul artistic. Adesea spunea, printre altele: „[…] Eu am vrut să înalţ totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru omenire. Sculpturile mele sunt chiar şi pentru orbi. Ceea ce vă dăruiesc este bucurie curată. […] Sculptura rămâne o expresie a acţiunii naturii. O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal şi în pământ. […] Sunt imbecili care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. […]”.
Când spui Coloana infinitului (Coloana fără sfârşit), spui Constantin Brâncuşi, la fel cum l-ai defini şi prin alte lucrări (din peste 250), precum: Domnişoara Pogany, Poarta sărutului, Masa tăcerii, Pasărea măiastră, Sărutul, Pasărea în văzduh, Muza adormită, Cuminţenia pământului, Rugăciunea, Faţă de copil, Prometeu, Pinguini, Primul ţipăt, Cariatida, Himera, Începutul lumii, Negresa blondă, Foca, Ţestoasa zburătoare etc. etc. El a căutat să exprime esenţa firească a lucrurilor, „exploatând” tradiţiile artei populare româneşti. De fapt, Henry Moore ( renumit sculptor britanic, 1898-1986) spunea: „Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiinţa formei pure”. Brâncuşi a fost, mereu, năpădit de „dorul” de meleagurile natale, de cei dragi lui, de România. Scrisoarea sa din 3 decembrie 1914, către Nea Vasile şi nea Petrică, rude de la Hobiţa, se încheie aşa: „Multe felicitări de sărbători şi să petreceţi cum numa la noi pă pământ Românesc se poate”. Iar ziarul „Gândirea” (în 1944) îi reproducea cuvintele: „Patria mea este pământul care se-nvârteşte, briza vântului, norii care trec”. Din păcate, statul român n-a găsit şi nu găseşte căile şi mijloacele necesare pentru protejarea lucrărilor brâncuşiene, ca să nu spun altceva … Mai mult, este neputincios (deocamdată) în găsirea unor modalităţi de aducere a osemintelor sale în România.
În rezumat, acesta a fost Constantin Brâncuşi, un sculptor celebru, şi trebuie să fim mândri că el a fost şi a rămas român, chiar dacă a primit cetăţenia franceză! Până la urmă (niciodată nu-i prea târziu !), iată, Brâncuşi n-a fost uitat, fiindcă el a fost şi va rămâne un om cu o reputaţie mondială, transformându-şi numele în renume! Anul 2016 este considerat „Anul Brâncuşi”! În ţară şi în străinătate, s-a scris mult despre viaţa şi opera sa, s-au făcut filme documentare, printre care se află şi filmul românesc „Brâncuşi din eternitate”, regizat de Adrian Popovici. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române (1990), iar chipul lui şi câteva lucrări de-ale sale există pe bancnote(1991 şi 1992) şi pe monede comemorative de aur (2001), emise de Banca Naţională a României. De asemenea, Banca Naţională a Republicii Moldova a pus în circulaţie o monedă comemorativă de argint (2001). Coloana Infinitului se află pe Stema municipiului Târgu Jiu, iar mai multe unităţi de învăţământ şi străzi din ţară îi poartă numele. În plus, legiferarea Zilei Brâncuşi (19 februarie) drept „Sărbătoare Naţională” este edificatoare pentru ceea ce înseamnă el pentru noi, pentru România!
Aşadar, se cuvine să-i aducem respectul meritat şi să-i păstrăm, totdeauna, frumoasele amintiri.