Suflarea politică românească îmi dă din ce în ce mai mult senzaţia că îşi lăfăie existenţa în lumi paralele. România e una pe la tv sau în scaunele pluşate ale Parlamentului, şi alta în realitate. Ţara noastră, aşa cum este ea sub talpa oricărui localnic sau trecător şi nu cum se afişează prin pliante, spoturi publicitare sau pe holurile marilor instituţii, este un sat uriaş, care trăieşte, speră şi se chinuie în aceleaşi nesfârşite timpuri grele. Vremurile de răstrişte, generaţiile de sacrificiu, sărăcia, lipsurile, toate aceste denumiri grele ca plumbul, de care până şi istoricii s-au săturat, continuă să ne guverneze teritoriul precum o Lună neagră, aflată pe veci deasupra destinelor noastre.
Au trecut 25 de ani de când, plini de speranţe şi iluzii, ne-am aruncat în cea mai mare dezamăgire numită pompos „democraţie”, plătită cu suferinţă şi sânge tânăr, nevinovat. N-am avut niciodată parte de ea în adevăratul ei înţeles şi, aşa cum curge viaţa pe dealurile şi văile ţării, nici nu vom avea parte prea curând. Caracteristica principală a majorităţii, ca o botniţă sudată pe gura care grăieşte dulcele grai românesc, este sacrificiul. Ne sacrificăm într-un perpetuum mobile din primele secunde în care ne naştem, şi până ne vine preotul la căpătâi, în alt scop decât acela să ceară bani de Bobotează. Vorbesc des cu primarii din comunele sălăjene, unii dintre ei oameni de ispravă, care vor să facă ceva pentru locul peste care au foşti aleşi să decidă, pentru sufletele care îşi duc traiul, de cele mai multe ori de pe o zi pe alta. Comunele şi satele noastre sunt ca o lacrimă pe obrazul acestei ţări.
De cele mai multe ori, oricâtă bunăvoinţă ar avea un edil, oricât de gospodari ar fi oamenii, traiul lor rămâne parcă o fotografie găsită în albumul bunicii, când foamea, lipsurile şi greutăţile erau cu adevărat crunte. Azi există, desigur, şi la sat, un magazin, un dispensar, poate un cămin cultural; însă oamenii de acolo o duc tot al naibii de greu. Nu pot să-mi desprind privirea şi nici sufletul de imaginile pe care le văd, de vorbele pe care le aud atunci când trec prin satele noastre, de oftatul bătrânilor scos ca un abur de suferinţă de sub povara bolilor, a lipsurilor şi a inevitabilei bătrâneţi. Dincolo de părerile de rău, mă apucă mereu o milă fără margini şi mi-e ciudă, ştiind că şi eu, cu ce şi cât am putut, am luptat să le fie şi lor mai bine dar şi nouă şi mai ales copiilor noştri. Nu, nu le este, nu ne este. Nu are cum să fie mai bine când politic cel puţin, ne învârtim ca într-un cerc din care orice am face, orice am da jos şi orice am alege (adică orice ar alege ei) nouă tot rău ne este.
Suntem un sat cu câini, însă neprihănitele patrupede nu au nicio legătură cu acest termen. Sunt câinii care ne fură, care se prefac că ne vor binele, sunt câinii care trăiesc prin parazitarea a tot ce înseamnă munca sau sacrificiul altuia. Suntem un sat uriaş, bătut când de grindină, când de secetă şi mai mereu de acelaşi legendar nenoroc. Un loc frumos şi sfânt, însă în care banul mult şi nemuncit face legea, în care nedreptatea e suverană, deznădejdea e stăpână şi prostia cu hoţia, sunt surori la putere. Oricât ne-ar fi ţara de frumoasă, de unică, oricât ne-ar fi oamenii de harnici şi de buni la suflet, tot ce e bun şi frumos, tot ce e cinstit şi făcut cu sudoare, se mişcă în chinuri tot mai greu de suportat.
Căci în cel bun dai cu biciul, pe cel cinstit îl jupoi de viu, pe cel care învaţă şi munceşte îl dai naibii şi îl faci ori să-şi dorească să dispară, indiferent unde şi sub ce formă, numai aici să nu mai fie. Ni se fac copiii mari în aceleaşi nedreptăţi pe care şi bunicii şi părinţii noştri le-au crezut, cu speranţă în suflet, că vor fi ultimele, iar ei, ultima generaţie care le va îndura. Tot vin generaţii din urmă şi găsesc aceleaşi sloganuri, aceleaşi scroafe cocoţate în copac, aceiaşi îmbuibaţi, parveniţi, manelişti, incompetenţi care, cu extrem de puţine excepţii, decid pentru noi. De această dată, o rază timidă de speranţă s-a strecurat pe geamul multor sălăjeni. Un prim ministru „de-al nostru”, un domn cu sânge de ţăran autentic care, cât de cât, şi-a dovedit competenţele profesionale până acum şi care, criticat, denigrat, înjurat sau apreciat deopotrivă, cel puţin promite prin ceea ce este, ca om.
Avem nevoie mai mult ca oricând să dăm un vot de încredere acestui om şi să-l vedem, atât cât se poate, ca o victorie a meritocraţiei. Cel puţin până la proba contrarie. Ce-o fi, ce va face, ce va urma, vom vedea. Şi tare mult ne dorim să vedem, în sfârşit, un pic de bine, de ce nu şi pentru noi, sălăjenii, pentru că nu comitem nici o ilegalitate sperând că unul plecat de pe glia sălajului, se va gândi cel puţin la fel de mult la noi cum se gândeşte la binele ţării, al lui, şi al celor pe care îi reprezintă. Vor veni vremuri mai bune, mai blânde, mai umane, şi pentru noi? Aşteptarea ne va fi lungă şi grea, ştiu. Însă măcar zadarnică să nu ne fie, aşa cum fost-a de atâtea şi atâtea ori.
